Pentru ca s-au urat in jurul nostru mai multe lucruri decat am putea citi, ma gandesc ca e mai bine sa va urez doar Sarbatori Linistite. Astazi l-am regasit pe Ferdinand. Si m-am gandit sa va readuc si voua aminte de el:

Pentru ca mi-am dorit intotdeauna sa pun pe hartie astfel de cuvinte, pentru ca este exact lucrul pe care il cred si eu despre tehnologie, drepturi si internet, astazi scriu putin si citez mult. Il citez pe Lawrence Lessig, unul dintre profesorii de drept (cu specializare new media) cei mai respectati din lume. Citatele sunt din prezentarea pe care el a facut-o in cadrul unui eveniment TED.

Finalul e tocmai ideea pe care daca n-o intelegem repede, am putea rata generatii intregi de oameni incercand sa le bagam in cap reguli pe care nu doar ca nu le inteleg, dar nici macar nu le vor intelege vreodata petnru simplul motiv ca nu au nicio legatura cu fiinta lor.

“We need to recognize you can’t kill the instinct the technology produces; we can only criminalize it. We can’t stop our kids from using it; we can only drive it underground. We can’t make our kids passive again; we can only make them, quote, “pirates.” And is that good?

We live in this weird time, it’s kind of age of prohibitions, where in many areas of our life, we live life constantly against the law. Ordinary people live life against the law, and that’s what I — we — are doing to our kids. They live life knowing they live it against the law.

That realization is extraordinarily corrosive, extraordinarily corrupting. And in a democracy we ought to be able to do better. Do better, at least for them, if not for opening for business”

Cam asa ma gandesc eu la anul 2009, unul dintre anii pe care i-am inceput cu frica de faliment si i-am continuat cu frica de blocaj financiar. Si tocmai cand speram ca lucrurile vor cunoaste o imbunatatire dupa alegeri (oricine o iesi, se face dracu un Guvern si avem pe unii care sa dea impresia ca tin lucrurile sub control), am cazut cu totii inapoi, in groapa grijilor si a dezamagirilor post electorale.

Per total, noi (adica Legalnet & Legalnet Media SRL) incheiem anul cu o scadere de ~ 15 % in ron, respectiv ~ 23% in euro a cifrei de afaceri in comparatie cu cea de anul trecut. Inca n-am ajuns la final de an, dar e evident faptul ca in mare cifrele vor ramane in aceasta plaja. Asa incat, daca anul trecut ne-am apropiat de 200.000 de euro, anul acesta ne situam pe undeva pe langa cifra de 150.000, cifra interesanta mai mult pentru statistici.

Daca 2009 ar fi fost fundul gropii, probabil ca l-as fi vorbit de rau. Altfel, daca ma gandesc la zvonurile pe care le aud (mult mai multe zile concediu fara plata pentur bugetari, cresteri de taxe, impozit forfetar mentinut, etc), imi dau seama ca 2009 ar putea fi anul cand de abia am inceput sa aflam ce inseamna criza.

Asa incat, despre 2009, numai de bine. Privim spre 2010 si invatam din cele prin care am trecut.

Astazi am avut un moment de tristete. Nu, nu l-am votat pe Basescu. Imi doream sa apara altcineva care sa poata schimba “modelul basescu” din locul in care e acum. Si am mai declarat ca acel cineva putea fi oricine. Adica, orice contracandidat. Chiar daca in primul tur altul era “alesul”.

Azi dimineata, cand ieseam din bloc, un concetatean de-al meu ii spunea unei babute de la parter. “Ai vazut fa ca a iesit cine vroiam io? Shtoarfa dracu! Sa-l ** in gura pe Prostanac”. La primul semafor, un nene care spala parbrize arata spre bannerul cu Geoana si striga “M**e prostanacului! M**e prostanacului!”. Si o dadea intr-un ras galagios, semn ca facuse o gluma buna.

Asa incat, scriu astazi gandindu-ma la toti prietenii cu care am discutat logic, argumentat, cu pasiune si incantare despre motivele alegerii pro sau anti Basescu. Era o discutie normala, in care ne expuneam parerea. Fara sa ne aprindem. Pe oamenii astia ii respect. Si lor o sa le spun mereu parerea mea, pentru ca mi se va parea un lucru logic, un pas inainte in viata noastra democratica.

Astazi, in masina, ma gandeam insa ca a inceput sa-mi fie frica sa spun in gura mare ca votez cu x sau cu y. Pentru ca gloata, oamenii care se inmultesc tot mai mult in Romania, nu are constiinta unei discutii civilizate. Oamenii astia vad lucrurile altfel. Si actioneaza in consecinta. Pe ei nu-i respect. Iar aia din strainatate ar face bine sa vina ei sa traiasca in Romania.

Nu sunt nimic, nu stiu mare lucru si vorbesc doar din bruma de bun simt pe care inca mai cred ca o am. Alegerile de ieri n-au fost decise de oamenii care discuta logic si-si sustin tot asa argumentele. Pro sau anti basescu, cu geoana sau cu antonescu, etc, toate aceste argumente au palit in fata celor care vad soarta politica a tarii ca pe mersul la piata.

Daca aceste alegeri ne-au invatat ceva, atunci ne-au invatat ca lumea se castiga cu lucruri palpabile. Pui o cizma pe masa si te voteaza omul. Pui o galeata sau un kil de zahar, te voteaza tot satul.

La dracu cu ideologia si simbolurile. La dracu cu lucrurile care i-au facut pe alti presedinti persoane cu importanta istorica. Si lista poate continua.

Stiu, sunt de ceva vreme intr-un soi de afacere media si ar trebui sa stiu ca lumea se schimba. Ca nu mai conteaza mesajul, conteaza doar daca ai canale de comunicatie si de convingere adaptate la audienta.

Asa a castigat si Obama alegerile. Si totusi, intre Obama si Basescu e o diferenta speciala, printre toate celelalte diferente majore. Obama e un lider, Basescu e baştan.

Si de data asta, prietenii mei, care au votat cu creierul, au fost ajutati sa scape in castigatori de catre oamenii care au votat cu stomacul sau buzunarul. Si daca iesea celalalt era la fel. Pentru ca si acolo au fost oameni care au votat fara sa aiba habar cine e presedintele, doar pentru ca au primit mila electorala.

Sunt trist pentru ca Romania e condusa oficial de o masa de oameni, fara directie, care n-are nicio treaba cu politica. Si masa asta de oameni a invatat ca alegerile sunt rost de pomana. Pomana de la ingropaciunea Romaniei normale.

Duminica asta nu e despre decizii. Nici macar despre curente de opinie. Si daca ne-am analiza cu sinceritate tinuta, am vedea ca nu e nici macar despre viitorul nostru. E despre interiorul nostru si despre frustrarile pe care le-am adunat ani la randul. E despre neputinta noastra si despre sperantele pe care ni le facem chiar si atunci cand declaram ca suntem scarbiti. Si, mai mult decat orice, e despre decenta noastra si despre modul in care intelegem sa discutam chiar si acum, la zeci de ani de cand ar fi trebuit sa incepem sa exersam toleranta.

Cu o saptamana in urma, am vazut o echipa de rosii si una de portocalii care se luptau in fata blocului. Era 12 noaptea. Si aia se bateau ca la Oituz. Semn ca politica e frontul pe care se lupta (la propriu) niste oameni care asa inteleg sa-si argumenteze decizia.

Cam pe luni, deci cu vreo 3 sau 4 zile in urma, doi dintre prietenii mei (un cuplu) s-au certat atat de tare pe subiecte politice incat au decis sa se desparta. Normal, presupun ca problema e veche, iar oamenii au avut nevoie de un declansator. Si totusi… politica este un declansator devastator. Si nu sunt singurul cuplu pe care l-am vazut “brazdat” in soliditatea sa de simpatiile electorale.

Ieri, adica joi, am mers acasa pe jos, in timpul dezbaterii electorale de la televizor. Bucurestiul era pustiu. Autobuzele erau chiar goale (90% goale de tot) pe traseul pe care am mers eu spre casa. Semn de interes (televiziunile de stiri au facut, cumulat, un rating de aproape 40 de puncte ieri seara, ceea ce inseamna 4 milioane de romani care s-au uitat pana aproape de 2 noaptea la disputele interminabile de la tv). E semn de interes, cum spuneam.

Daca dam miza la o parte si analizam substratul, insa, imi pare ca ne cam apuca durerea de cap.

Cati dintre noi sunt siguri ca majoritatea celor din jurul lor sunt romani care “fura” si “se descurca” in afara legii? Cati dintre noi credem ca majoritatea celor din jur sunt idioti pentru ca il voteaza pe celalalt? Cati dintre noi ne-am gandit sa plecam din tara asta pentru ca nu ne merita? Cati dintre noi sunt multumiti de modul cum le-au perceput ceilalti faptele bune? Si intrebarile pot continua la nesfarsit.

Cred ca, mai intai de toate, duminica asta este despre acceptarea infrangerii. Dspre acceptarea deciziei celorlalti.

Si sincer, mi-e teama ca asta n-am invatat inca sa o facem. Noi ca natiune si ei ca si candidati.

Sper ca duminica noaptea sa vedem Romania ca pe o natiune care intelege ca violenta nu e un raspuns.

Astazi scriu pentru mine, asa ca rog siroposii sa nu citeasca.

Anul asta mi-a lipsit un singur lucru (pe langa cele 2.235.435 de chestii carora le-am dus dorul). In realitate, mi-a lipsit momentul ala in care stau undeva si citesc cu pofta scriitura care ma face sa zambesc de fericire. Pentru unii e un roman, pentru altii o revista de business, de lifestyle, de paparazzi, etc. Pentru mine, imbucatura perfecta in ale scrisului e aia pe care o savurez in liniste. Si asa ajung sa constientizez faptul ca nu tine de cat de bine e scris textul ala, ci de cat de bine ma simt eu. De cat de mult ma pot relaxa si orienta spre textul in cauza. De cat de mult imi pasa ce scrie acolo.

N-am mai citit de un an. Am scanat texte doar. Le-am citit titlurile si m-am gandit daca dau bine in google sau nu. Am facut afisari. Si atat.

Si, mergand mai departe pe firul constientizarii, imi dau seama ca lucrurile care ma fac sa ma simt bine sunt banale, pana la urma. Si ca nu ele insele conteaza ci modul cum ma raportez eu la ele. Asa era odata cu fotbalul. Dadeam 10 goluri pe meci cand ma puteam gandi la fotbal. Jucam ca o cizma cand ma gandeam la altceva. Pana anul asta, n-am stiut niciodata ca sunt atat de dominat de lucrurile care ma framanta.

N-am mai citit de un an. Si probabil ca asa cum sunt eu sunt multi oameni. Oameni care bantuie pe internet, afisand pagina dupa pagina, in cautarea lucrurilor interesante pe care sa le citeasca. Oameni pe care nu ii intelegi atunci cand le servesti texte. Pentru ca nu le oferi si un loc in care sa se relaxeze. Un loc in care sa le pese de textul pe care il citesc.

Anul asta am inceput sa inteleg de ce in vreme de criza oamenii se aduna in comunitati din ce in ce mai mari. Si de ce citesc atat de mult continut in siteurile care au comunitati pe langa content. Acum mi-e putin mai clar.

Ca nu conteaza cartea. Conteaza doar sentimentul pe care il ai cand o citesti.

Dati-le oamenilor un motiv sa se simta bine in siteul vostru. Si o sa va citeasca.

PS
Stiu, am aflat si eu cu intarziere un lucru pe care il stie deja toata lumea. Si ce? Macar l-am aflat

PPS
Pentru cunoscatori, Pearl Jam (cred ca e pe coloana sonora din Flash Forward episodu 5)

Sunt oameni carora le e frica si oameni care adora sa se expuna unei multimi. Sunt oameni care privesc fara agitatie un viitor discurs si oameni care-si uita cuvintele imediat ce s-au pozitionat acolo. Stiu, pentru ca si eu sunt la fel. Si asa … si asa.

Cand eram mic, ma inroseam ori de cate ori invatatoarea spunea ceva cu referire la mine. Adica, era ca si cum oamenii aia toti fusesera deodata facuti atenti asupra unui simplu fapt: ca eu exist. Si sentimentul asta m-a urmarit de mai multe ori de-a lungul timpului. Si mai penibil este faptul ca era insotit de un lucru trist: ma balbaiam si mi-era greu sa-mi ordonez cuvintele intr-un sir coerent. Orice as fi facut, tot degeaba. Dracul era prea negru pentru mine, iar mai mult de 2 oameni care ma priveau ma transformau intr-un monstru rosu si balbait.

Apoi, anii au trecut si am ajuns la facultate. Unde mi-am infrant timiditatea printr-un truc usor de invatat. Esti timid? Fa exact pe dos. Poarta-te ca si cum n-ai avea niciun fel de inhibitii. Si am ajuns sa pun intrebari, sa contest profesorii si sa vorbesc cu toti si despre toate.

Si nebunia de moment nu m-a parasit nici atunci cand m-am hotarat sa scriu o carte. Au ras de mine toate rudele cand le-am povestit ce am de gand sa fac. Aveam 24 sau 25 de ani si voiam sa scriu o carte care sa fie publicata de o editura mare. Asa incat m-am apucat de scris si am terminat dupa vreo 6 luni un manuscris despre modul in care poti face marketing pe web in Romania (avocatnet.ro exista deja de vreo 2 ani). Am trimis manuscrisul editurii Teora si… am asteptat. Dupa vreo cateva luni, m-a sunat Teodor Raducanu, omul din spatele editurii si m-a invitat sa stam de vorba. Si asa a aparut pe piata Webmarketing in Romania.

Apoi, am prins si mai mult curaj si am inceput sa cred cu adevarat in ce fac. Si viata a mers mai departe, cu partile ei bune sau rele. Si am ajuns de mai multe ori in fata unor situatii in care trebuia sa vorbesc unui public. Am observat ca imi place si ca ma simt mai bine decat credeam atunci cand stau acolo si povestesc.

Si … a mai trecut ceva timp si mi-am adus aminte ca sunt timid. Si astazi, cand ma gandesc la asta, imi vine sa rad. Pentru ca public, spun lucruri pe care in liceu le-as fi inghitit si le-as fi pastrat pentru mine. Asa mi se parea firesc atunci.

Am spus povestea asta pentru ca trebuie sa stii ca oamenii se schimba. Oamenii merg mai departe si isi inving limitele. Desi asta nu e neaparat un lucru bun. Daca crezi ca numai tie ti se intampla toate lucrurile de care vorbeam la inceput, ai acum un motiv sa vezi ca si altii au trecut prin asta. De regula, pe masura ce imbatranesti, ai o perspectiva mai relaxata asupra unor probleme pe care alta data le-ai fi considerat de “viata sau moarte”. Lumea e mai usor de cucerit decat ai crezut inainte.

Asa incat lasa timiditatea deoparte, lasa-ti frica sa se certe singura in capul tau si incearca macar o data sa fii altfel.

P.S.
Inca mai rosesc, dar mi-e din ce in ce mai greu sa descopar momentele cand mi se intampla. Pentru ca atunci cand esti timid, atentia ta e indreptata mai intai spre tine si doar apoi spre partenerul de discutie. Stii ca ti-ai depasit timiditatea atunci cand nu mai esti atent la tine si te porti firesc.

P.P.S.
Da, imi place sa vorbesc in public. Dar nu-mi place sa merg la evenimente publice . Nu-mi place sa intalnesc oameni si sa vorbesc de dragul de a face conversatie. Nu-mi place sa spun lucruri banale doar de dragul de a vorbi cu o anumita persoana. Si nu am reusit niciodata sa-mi ascund aversiunea fata de cineva. In public, adica.

Si… stii de ce? Pentru ca, daca timiditatea se poate invinge, altceva nu prea poti defrisa niciodata din capul tau. Sentimentul ca unii oameni nu merita nici macar un cuvant.