– Mai întâi, va trebui să analizăm locul faptei. Să căutăm sub fiecare piatră, fiecare fir de praf, să înțelegem ce s-a schimbat și ce-a rămas la fel. Apoi, vom merge la un laborator cu probele pe care le găsim și vom scoate cât de multe informații putem din acele probe. Pe măsură ce căutăm, vom avea impresia că l-am găsit. Că știm pe cine trebuie să acuzăm. Vom avea impresia asta o dată, de două ori poate. Eu am reușit performanța să o am de aproape zece ori la un caz. Doar că instinctul nostru nu e suficient. Probele sunt. Și nu orice probe, ci unele reale, pe care nu le-am analizat în așa fel încât să fie cum vrem noi.
Polițistul, îmbrăcat într-un costum albastru, arătă spre fotoliul de lângă perete cu un oftat prelung. În jurul lui, casa era un dezastru. Și totuși, haosul fusese organizat sub forma unor cercuri concentrice, hidoase, formate din bucăți de hârtie, lemn, tapet ori pene scoase din perne. Privită de sus, scena avea ceva ireal, ca și cum cineva ar fi aruncat toate obiectele din casa într-un mixer uriaș, i-ar fi apăsat butonul de câteva ori, îndeajuns de puțin încât să scoată din el bucăți măricele. Apoi, cu o migală de neînțeles, ar fi luat toate acele bucăți și ar fi încercat să construiască ceva. O forma perfectă, frumoasă aproape, pe care, de departe, puteai să o admiri pentru excentricitatea ei. Când te apropiai, însă, vedeai acolo lucrarea cuiva cu o răutate greu de imaginat.
– Sunt, deja, peste o sută de mii de cazuri de acest fel, continuă polițistul. Intră, descompune totul în bucăți și apoi pleacă. Nimeni nu a văzut nimic, nu există înregistrări, nu putem spune că avem, cu adevărat, o pistă de urmat. Uneori lasă în urma pătrate, alteori cercuri. Au fost și figuri mai complexe. Distruge totul de parcă ar fi fost născut să facă asta. O face cu pasiune, pentru că bucățile se potrivesc, apoi, într-o forma pe care, probabil, și-a imaginat-o înainte. Vom analiza și aici, vom merge în laborator, vom căuta dovezi. Adevărul e, însă, că singurele certitudini pe care le avem sunt doua: că e același mod de operare și că vorbim, probabil, despre o faptă fără un sens aparent.
Detectivul se ridică și se îndreptă, ușor, spre ușa. Apoi, îngheță dintr-o dată, iar imaginea vie de acum câteva secunde se transformă într-o poză nemișcată și rece.
– Mda, trebuie să mănânc, bombăni puștiul cu ochi căprui, în timp ce își dădea tastatura la o parte din fata. Căutarea asta mă obosește rău.
Câteva minute mai târziu, se întoarse la computer cu un sandwich uriaș, apăsă din nou tasta space și detectivul își continuă mișcarea. În timp ce urmărea personajul de pe ecran, pe ușă intră o fetiță blondă.
– Tot nu l-ați prins pe criminal?, întrebă ea. E cea mai tare căutare pe care am văzut-o vreodată. Câți ați mai rămas?
– Șase, primi scurt răspunsul. Doar șase, de care depinde soarta întregului Univers.
– Și n-aveți nicio idee de ce face toate formele alea?
– Niciuna, îi spuse băiatul și o privi cu ochi triști. N-am mai dormit de câteva nopți și, de data asta, simt că o să fie nevoie să renunț.
În timp ce vorbea, privea cu groază ecranul computerului, de parcă ar fi așteptat ca de acolo să-l atace un tigru uriaș. Pe ecran, detectivul ieși pe ușă. Acum, tot ce se vedea în urma lui era casa, cu toate detaliile ei aranjate ca într-un film bizar. De ce-ar sparge cineva, în bucăți mici, obiectele dintr-o casă, pentru ca mai apoi să piardă timp foarte mult pentru a le aranja în forme bizare? Să fie un nebun? Să fie un geniu criminal? Să fie cineva care se distrează?
Goana după criminal dura, deja, de zile bune. Oameni din întreaga lume încercau să urmărească, zi și noapte, noutățile cazului, să pună lucrurile cap la cap și să înțeleagă ce se întâmplă. Totul începuse cu prima vandalizare a unei locuințe virtuale. Puțini au dat atenție cazului, din moment ce locatarul era, în lumea reală, un copil de cinci ani. Apoi, însă, zi după zi, un număr din ce în ce mai mare de case virtuale din întreaga lume deveniseră țintele vandalilor.
Pe măsură ce oamenii se afundau din ce în ce mai mult în Univers, viața reală rămânea doar acel șir de pauze între experiențele extraordinare de acolo. Într-un fel, pentru mulți dintre ei, era ca și cum s-ar fi aflat în primul val al colonizării unei planete noi. Doar că planeta asta, fără limite și ifose, le oferea tuturor cele mai bune lucruri posibile. Voiai să-ți faci casă într-un vârf de munte? Bine. Voiau și prietenii tăi casă într-un vârf de munte? Sigur. În Univers, munții puteau fi oricât de mulți. În timp, oamenii și-au organizat legi pentru lumile acelea, au creat polițiști care să le apere, judecători care să le aplice și așa mai departe.
Atunci când se întâmpla o crimă, vinovatul era pedepsit și, nu de puține ori, diverse personaje au fost aruncate afară. Mulți se întorceau, iar, cu o identitate schimbată, dar asta era o altă discuție. Pentru ca totul să fie transparent, oricine putea urmări polițiștii. Era ca și cum, în viața reală, am fi avut o cameră prin care sa vedem, zi și noapte, activitatea celor implicați într-un caz ori altul. Așa se asigura transparența muncii lor, așa se evitau derapajele. Toți se gândiseră că era un mecanism perfect, unul pe care l-ar fi dorit și în viața reală. Da, poate că și răufăcătorii se uitau, dar urmele lăsate de faptele lor nu puteau fi șterse. Era doar o chestiune de timp ca polițiștii să le înțeleagă și să le pună cap la cap. Dacă n-o făceau ei, o puteau face membrii echipei de Poliție colaborativă.
Din când în când, oamenilor care urmăreau polițiștii li se puneau întrebări. ”câte amprente s-au găsit la casa x?”, ”cate urme de pași erau în casa y?”. Dacă știai răspunsul corect, puteai urmări, mai departe, munca polițiștilor. Dacă nu știai, atunci erai scos din grupul urmăritorilor, fără nicio șansă să ajungi în Poliția colaborativă. Și nu era puțin lucru, să fii în echipa asta. Membrii ei erau adevărate celebrități în Univers. Ei puteau să-și spună ideile, să facă ședințe de brainstorming, să ajute polițiștii cu observații. Cu cât te implicai mai tare, cu atât aveai mai multe șanse să-ți crească scoringul contului tău în Univers.
– La cazul ăsta s-au pus cele mai grele întrebări pe care le-am văzut vreodată, șopti băiatul, în timp ce privea cu ochii mari ecranul computerului. Nu-ți poți permite să pierzi niciun detaliu.
Fetița îl privi și îi zâmbi. Apoi, dădu pagina următoare la cartea pe care o ținea în brațe.
La multe mii de kilometri distanța, într-o sala de ședințe, un om urla ca un descreierat.
– Miliarde. Multe miliarde. Voi știți câte pagube ne-a creat prostia asta? Și nici măcar nu sunteți în stare să vă dați seama cum apare eroarea. Și mai trece o oră și aflăm că încă nu știu câte case au fost afectate. Și încă o oră. Știți cum e să dormi noaptea și să știi că dimineața te așteaptă cereri noi de despăgubiri care depășesc un miliard? Toate fotoliile, scaunele, becurile, toate lucrurile alea care nu înseamnă nimic pentru nimeni, toate au costat bani. Și, cum sistemele noastre leagă fiecare bun de o valoare monetară, nu le putem înlocui, pur și simplu. Nu. Trebuie să le plătim noi, chiar dacă la un preț mai mic, ca să le putem înlocui acolo unde au fost distruse. E prețul economiei pe care tot noi am creat-o. Cât credeți că vor mai crede oamenii că e vorba despre un răufăcător? Cât va mai putea PR-ul nostru să țină deoparte de media ideea că vorbim de o eroare în sisteme și că noi, compania, ar trebui să plătim toate despăgubirile acelea?
În jurul mesei, mulți ochi priveau în jos. Părea că s-a dezlănțuit Iadul. Universul creat de ei avea concurenți. Și, în ultimele zile, utilizatorii migraseră în masă către celelalte variante. Fiecare dintre ei se simțeau ca niște soldați din războiul lumilor, iar lumea lor pierdea lupta.
Înapoi, în cameră, băiatul privea la televizor, atent, munca polițiștilor. O să fie el cel care îl va prinde pe psihopatul ăsta. Și o sa capete recunoașterea Universului. În spatele lui, fetița citea un roman cu detectivi, iar mintea ei mergea alături de eroii principali în aventuri extraordinare. Într-un fel, Universul ei și universul lui semănau mai mult decât am crede. Fetița își obliga mintea să inventeze monștri și eroi, îi obliga să se ia la întrecere și își alegea favoriții. Băiatul îi lăsa Universului rolul de-a inventa lucruri. Iar el încerca să le facă față, într-un fel sau altul, atât cât îl țineau puterile. Va fi nevoie să mai treacă, probabil, mulți mulți ani, până când oamenii să-și dea seama ce e mai bine: să-ți externalizezi creativitatea și să te mulțumești să reacționezi la stimulii pe care ți-i prezintă alții ori să-ți păstrezi cu orice chip puterea de-a visa?
Câțiva metri mai încolo, în spatele lor, prin geam, soarele strălucea la fel ca în orice zi din ultimele milioane de ani. Un cățel se plimba pe stradă, fără să-și dea seama că iarba era doar o copie palidă a unor lumi virtuale ce prinseseră în jocul lor mulți dintre uriașii cu două picioare. Două case mai încolo, un copil mergea cu bicicleta, obligat de părinți să mai iasă puțin din casă.
În Univers, polițiștii căutau mai departe un criminal odios, iar urmăritorii lor, din ce în ce mai puțini, își storceau corpul de ultimele grame de putere. Dar merită. În fond, câte ocazii poți avea să fii recunoscut în Univers? Câte ocazii poți avea să-l prinzi pe cel mai important răufăcător din istoria lumii? Lumea întreagă privea fascinată povestea,
Peste mări și țări, o eroare de cod le chinuia mințile celor care creaseră Universul. O să le ia timp să-l găsească. Până atunci, însă, PR-ul lucra la povestea celui mai mare criminal din istoria lumii lor. Aventura îi ținea cu sufletul la gură pe locuitorii Universului, iar asta e întotdeauna de bine.
Soarele apunea, leneș, peste lumea care nu-l mai băga în seama de ceva vreme. Sub acoperișul caselor se inventau lucruri extraordinare, lumi de neînchipuit, despre care o să vă povestim și noi câte ceva, în viitor. Doar să aflăm despre ele.
–
Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.
