Cele mai proaste promisiuni se fac atunci cand esti fericit, iar cele mai proaste decizii se iau atunci cand esti deprimat. Cam asa se scrie experienta mea de viata de pana acum. Adica, asta e si motivul pentru care in anul care a trecut si anul care urmeaza probabil ca n-o sa fac promisiuni ori sa iau decizii. Daca inveti asta, ai scapat de 99% din probleme.

Restul de 1% le depasesti invatand sa nu traiesti la extreme. Cum inveti asta? Dracu stie.

Despre subiect
E o discutie mai larga care se include in ideea de “nimic nu mai e ce-a fost”. Si totusi, este una dintre putinele discutii reale pe care le mai aud in jur in ultimii ani. Dintre mormaielile legate de prezentul acut (politica, taxe, blonde, musculosi, sex si glande lacrimare), se aud din cand in cand oamenii care se straduiesc sa traiasca astazi, visand la cum era odata.

Si mie mi se intampla, nu de putine ori, sa gasesc ciudat ce se intampla in jurul meu. Cu toate astea, nu pot sa neg faptul ca si eu ma incadrez in tendinta de noutate ciudata. Si sunt sigur ca si tu esti acolo, deja.

Despre intamplari de familie
Mai intai, o mica introducere in subiect. Bunicii mei (din partea mamei), inca mai traiesc. Au amandoi aproape 90 de ani. Si mai au un lucru in comun: n-au crezut niciodata ca o sa ajunga la varsta asta.

Bunica mea a mers pe jos 50 de km (era nevasta de cheabur si n-o lua nimeni cu masina) pentru ca trebuia sa duca inapoi la grajdul CAP-ului caii care fugisera de acolo inapoi acasa. Era la inceputul anilor ‘50, cand oamenii de la tara au privit apocalipsa. Si oricat de rau credem noi ca a fost, sa inmultim cu o cifra mare – mare si probabil ca vom ajunge aproape de ce au simtit oamenii aia, atunci.

Bunicul meu, orfan infiat de niste oameni avuti, care trebuia sa aiuba grija de pamantul lor, a stat in munti vreo cativa ani pentru ca altfel ajungea la canal. Motivul e simplu: n-a vrut sa semneze de buna voie ca isi da pamantul. Si viata lui e un soi de roman pe care, cine stie, poate il voi scrie candva.

Despre explicatii
Dar nu despre viata lor e vorba, ci despre viata mea. Viata omului care se simte batran in lumea in care traieste. Bunicii mei traiesc inca la tara, intr-o gospodarie inzestrata cu de toate.

Si nu le-am putut explica niciodata (si sa fiu si sigur ca au inteles cu adevarat) cu ce ma ocup eu. Asa ca, pentru ei, mi-am pastrat titlul de avocat. Si amandoi inca mai cred ca ma ocup de procese, acte si alte asemenea. Pentru ca altfel, lumea lor ar fi zdruncinata cu adevarat. Adica, pe bune, cum sa le explic faptul ca imi petrec timpul zidind, caramida cu caramida, un loc care nu exista cu adevarat si care poate fi accesat de alti oameni doar prin intermediul unui calculator pe care oamenii de la tara il cred un soi de televizor (inca nu m-am prins daca e un televizor mai prost sau mai bun).

Despre lucrurile cu adevarat importante
Analogia cu televiziunea ar putea fi ok, dar e departe de adevar. Asa incat toate incercarile de pana acum s-au terminat repede si, cu zambetul pe buze, ori unul ori altul mi-a zis “Mama / Tata, sa-ti mearga tie bine”. Semn ca ocupatia omului e putin importanta, cata vreme e multumit de viata.

Si despre noi… oamenii care se cred depasiti de viata
Si uite asa ajungem la cele cateva cuvinte pe care doream sa le spun, de fapt. Noi, oamenii, nu suntem niciodata depasiti. Suntem doar laudarosi si grandomani. Si avem impresia ca lucrurile care ni se intampla noua sunt extraordinare. Cand, in realitate, asa cum melodiile bune s-au scris de mult, lucrurile bune in viata sunt doar cateva si exista de cand lumea.

In fond, dincolo de specificatiile tehnice ale vietii noastre, ne trezim dimineata, ne imbracam si ne ducem la treaba. Radem, iubim, ne suparam, suntem tristi, plangem si apoi o luam de la cap. Instrumentele care ne ajuta sa facem toate lucrurile astea sunt diverse, dar n-o sa ne indeparteze niciodata de ideea ca viata e un cerc si ca acest cerc se invarte mereu, avand grija sa ne oblige sa fim la inaltime sau la pamant, iar si iar. La fel se intampla si cu ideile noastre si cu instrumentele pe care le folosim pentru a ne colora viata. Le inventam folosind tehnologii complicate, reinventand, de fapt, lucruri mai simple pe care altii le-au inteles doar cu mintea.

Ma gandesc de multe ori la faptul ca, pe masura ce trece timpul, am tot mai mult nevoie de lucruri simple in viata mea. Sunt depasit de computere, telefoane sau alte gadget-uri. Uneori sunt depasit de cheltuieli. Sunt depasit de masini, de notiuni financiare, de notiuni juridice si chiar si de limbajul nou-creat al tinerilor din ziua de astazi. Dar asta nu inseamna ca sunt depasit de viata. Dimpotriva, inseamna ca probabil am ajuns sa inteleg ca lumea evolueaza si ca schimbarea e un lucru natural pe care nu e rolul nostru sa il negam ori sa il acceptam.

Tot ce putem face este sa ne pastram un dram de originalitate si sa luam fiecare zi, una dupa alta, cu gandul ca in urma noastra raman doar lucrurile pe care le facem, nu cele care ne trec prin cap de-a lungul timpului.

Un an stralucitor va urez. Eu m-am apucat de versiunea a doua a cartii Despre afacerile online si problemele lor juridice. Sper sa termin undeva spre mijlocul anului astfel incat in toamna sa poata fi gasita in librarii.

Pentru ca s-au urat in jurul nostru mai multe lucruri decat am putea citi, ma gandesc ca e mai bine sa va urez doar Sarbatori Linistite. Astazi l-am regasit pe Ferdinand. Si m-am gandit sa va readuc si voua aminte de el:

Pentru ca mi-am dorit intotdeauna sa pun pe hartie astfel de cuvinte, pentru ca este exact lucrul pe care il cred si eu despre tehnologie, drepturi si internet, astazi scriu putin si citez mult. Il citez pe Lawrence Lessig, unul dintre profesorii de drept (cu specializare new media) cei mai respectati din lume. Citatele sunt din prezentarea pe care el a facut-o in cadrul unui eveniment TED.

Finalul e tocmai ideea pe care daca n-o intelegem repede, am putea rata generatii intregi de oameni incercand sa le bagam in cap reguli pe care nu doar ca nu le inteleg, dar nici macar nu le vor intelege vreodata petnru simplul motiv ca nu au nicio legatura cu fiinta lor.

“We need to recognize you can’t kill the instinct the technology produces; we can only criminalize it. We can’t stop our kids from using it; we can only drive it underground. We can’t make our kids passive again; we can only make them, quote, “pirates.” And is that good?

We live in this weird time, it’s kind of age of prohibitions, where in many areas of our life, we live life constantly against the law. Ordinary people live life against the law, and that’s what I — we — are doing to our kids. They live life knowing they live it against the law.

That realization is extraordinarily corrosive, extraordinarily corrupting. And in a democracy we ought to be able to do better. Do better, at least for them, if not for opening for business”

Cam asa ma gandesc eu la anul 2009, unul dintre anii pe care i-am inceput cu frica de faliment si i-am continuat cu frica de blocaj financiar. Si tocmai cand speram ca lucrurile vor cunoaste o imbunatatire dupa alegeri (oricine o iesi, se face dracu un Guvern si avem pe unii care sa dea impresia ca tin lucrurile sub control), am cazut cu totii inapoi, in groapa grijilor si a dezamagirilor post electorale.

Per total, noi (adica Legalnet & Legalnet Media SRL) incheiem anul cu o scadere de ~ 15 % in ron, respectiv ~ 23% in euro a cifrei de afaceri in comparatie cu cea de anul trecut. Inca n-am ajuns la final de an, dar e evident faptul ca in mare cifrele vor ramane in aceasta plaja. Asa incat, daca anul trecut ne-am apropiat de 200.000 de euro, anul acesta ne situam pe undeva pe langa cifra de 150.000, cifra interesanta mai mult pentru statistici.

Daca 2009 ar fi fost fundul gropii, probabil ca l-as fi vorbit de rau. Altfel, daca ma gandesc la zvonurile pe care le aud (mult mai multe zile concediu fara plata pentur bugetari, cresteri de taxe, impozit forfetar mentinut, etc), imi dau seama ca 2009 ar putea fi anul cand de abia am inceput sa aflam ce inseamna criza.

Asa incat, despre 2009, numai de bine. Privim spre 2010 si invatam din cele prin care am trecut.

Astazi am avut un moment de tristete. Nu, nu l-am votat pe Basescu. Imi doream sa apara altcineva care sa poata schimba “modelul basescu” din locul in care e acum. Si am mai declarat ca acel cineva putea fi oricine. Adica, orice contracandidat. Chiar daca in primul tur altul era “alesul”.

Azi dimineata, cand ieseam din bloc, un concetatean de-al meu ii spunea unei babute de la parter. “Ai vazut fa ca a iesit cine vroiam io? Shtoarfa dracu! Sa-l ** in gura pe Prostanac”. La primul semafor, un nene care spala parbrize arata spre bannerul cu Geoana si striga “M**e prostanacului! M**e prostanacului!”. Si o dadea intr-un ras galagios, semn ca facuse o gluma buna.

Asa incat, scriu astazi gandindu-ma la toti prietenii cu care am discutat logic, argumentat, cu pasiune si incantare despre motivele alegerii pro sau anti Basescu. Era o discutie normala, in care ne expuneam parerea. Fara sa ne aprindem. Pe oamenii astia ii respect. Si lor o sa le spun mereu parerea mea, pentru ca mi se va parea un lucru logic, un pas inainte in viata noastra democratica.

Astazi, in masina, ma gandeam insa ca a inceput sa-mi fie frica sa spun in gura mare ca votez cu x sau cu y. Pentru ca gloata, oamenii care se inmultesc tot mai mult in Romania, nu are constiinta unei discutii civilizate. Oamenii astia vad lucrurile altfel. Si actioneaza in consecinta. Pe ei nu-i respect. Iar aia din strainatate ar face bine sa vina ei sa traiasca in Romania.

Nu sunt nimic, nu stiu mare lucru si vorbesc doar din bruma de bun simt pe care inca mai cred ca o am. Alegerile de ieri n-au fost decise de oamenii care discuta logic si-si sustin tot asa argumentele. Pro sau anti basescu, cu geoana sau cu antonescu, etc, toate aceste argumente au palit in fata celor care vad soarta politica a tarii ca pe mersul la piata.

Daca aceste alegeri ne-au invatat ceva, atunci ne-au invatat ca lumea se castiga cu lucruri palpabile. Pui o cizma pe masa si te voteaza omul. Pui o galeata sau un kil de zahar, te voteaza tot satul.

La dracu cu ideologia si simbolurile. La dracu cu lucrurile care i-au facut pe alti presedinti persoane cu importanta istorica. Si lista poate continua.

Stiu, sunt de ceva vreme intr-un soi de afacere media si ar trebui sa stiu ca lumea se schimba. Ca nu mai conteaza mesajul, conteaza doar daca ai canale de comunicatie si de convingere adaptate la audienta.

Asa a castigat si Obama alegerile. Si totusi, intre Obama si Basescu e o diferenta speciala, printre toate celelalte diferente majore. Obama e un lider, Basescu e baştan.

Si de data asta, prietenii mei, care au votat cu creierul, au fost ajutati sa scape in castigatori de catre oamenii care au votat cu stomacul sau buzunarul. Si daca iesea celalalt era la fel. Pentru ca si acolo au fost oameni care au votat fara sa aiba habar cine e presedintele, doar pentru ca au primit mila electorala.

Sunt trist pentru ca Romania e condusa oficial de o masa de oameni, fara directie, care n-are nicio treaba cu politica. Si masa asta de oameni a invatat ca alegerile sunt rost de pomana. Pomana de la ingropaciunea Romaniei normale.

Duminica asta nu e despre decizii. Nici macar despre curente de opinie. Si daca ne-am analiza cu sinceritate tinuta, am vedea ca nu e nici macar despre viitorul nostru. E despre interiorul nostru si despre frustrarile pe care le-am adunat ani la randul. E despre neputinta noastra si despre sperantele pe care ni le facem chiar si atunci cand declaram ca suntem scarbiti. Si, mai mult decat orice, e despre decenta noastra si despre modul in care intelegem sa discutam chiar si acum, la zeci de ani de cand ar fi trebuit sa incepem sa exersam toleranta.

Cu o saptamana in urma, am vazut o echipa de rosii si una de portocalii care se luptau in fata blocului. Era 12 noaptea. Si aia se bateau ca la Oituz. Semn ca politica e frontul pe care se lupta (la propriu) niste oameni care asa inteleg sa-si argumenteze decizia.

Cam pe luni, deci cu vreo 3 sau 4 zile in urma, doi dintre prietenii mei (un cuplu) s-au certat atat de tare pe subiecte politice incat au decis sa se desparta. Normal, presupun ca problema e veche, iar oamenii au avut nevoie de un declansator. Si totusi… politica este un declansator devastator. Si nu sunt singurul cuplu pe care l-am vazut “brazdat” in soliditatea sa de simpatiile electorale.

Ieri, adica joi, am mers acasa pe jos, in timpul dezbaterii electorale de la televizor. Bucurestiul era pustiu. Autobuzele erau chiar goale (90% goale de tot) pe traseul pe care am mers eu spre casa. Semn de interes (televiziunile de stiri au facut, cumulat, un rating de aproape 40 de puncte ieri seara, ceea ce inseamna 4 milioane de romani care s-au uitat pana aproape de 2 noaptea la disputele interminabile de la tv). E semn de interes, cum spuneam.

Daca dam miza la o parte si analizam substratul, insa, imi pare ca ne cam apuca durerea de cap.

Cati dintre noi sunt siguri ca majoritatea celor din jurul lor sunt romani care “fura” si “se descurca” in afara legii? Cati dintre noi credem ca majoritatea celor din jur sunt idioti pentru ca il voteaza pe celalalt? Cati dintre noi ne-am gandit sa plecam din tara asta pentru ca nu ne merita? Cati dintre noi sunt multumiti de modul cum le-au perceput ceilalti faptele bune? Si intrebarile pot continua la nesfarsit.

Cred ca, mai intai de toate, duminica asta este despre acceptarea infrangerii. Dspre acceptarea deciziei celorlalti.

Si sincer, mi-e teama ca asta n-am invatat inca sa o facem. Noi ca natiune si ei ca si candidati.

Sper ca duminica noaptea sa vedem Romania ca pe o natiune care intelege ca violenta nu e un raspuns.