– Am început cu albinele. A fost greu, pentru că probleme noi apăreau în fiecare zi. Am întâlnit provocări nenumărate și, pe multe, a trebuit să le înfruntăm iar și iar, de parcă lupta asta nu avea să se termine vreodată. Gândiți-vă un pic. O albina are, în medie, cam a zecea parte dintr-un gram. Matca, regina lor, poate avea o greutate dublă, deci spre 0.2 grame. Cât înseamnă asta? Dacă luați 5 boabe de orez medii și le aranjați într-o mică grămăjoară, veți obține greutatea unei albine obișnuite. Luați 10 boabe și veți avea greutatea reginei.
Acum, că știți aceste lucruri, încercați să construiți un aparat capabil să se comporte ca o albina, să ducă după el o baterie suficient de puternică, să învețe din ce vede și aude în jur, să stocheze date și, bineînțeles, să nu facă zgomot mai mare decât o albina obișnuită. Gradul de miniaturizare la care trebuie să ajungi e… interesant.
Sigur, veți spune, toate astea se pot face ușor dacă îți pui mintea la contribuție. Evident că se pot face, dar, dacă vedem imaginea de ansamblu, miza nici măcar nu era acolo. Nu. Să faci un astfel de aparat e doar primul pas. Unul mic. Pașii cei mari sunt următorii. Pentru că, dacă până acum a fost o provocare inginerească, să-i zicem așa, acum încep acele provocări pe care e greu să le asociezi unei științe anume.
Ai creat aparatul, iar el și-a început misiunea în stup. Îl porneșți, îl lași să zboare, apoi aștepți. Ce aștepți? Hmm, cum să povestesc. Imaginează-ți că la tine în casă ar intra un robot umanoid. Unul care seamănă cu tine, cât de cât, dar nu-i făcut nici din carne și oase, ci din metal. Și robotul ăsta are o singură misiune în viață: să te urmărească pe tine și familia ta și, încet încet, să înregistreze toate sunetele pe care le produceți, împreună cu lucrurile care se întâmplă ca urmare a emiterii acestor sunete.
O să vadă, la început, că atunci când ridicați vocea vă și agitați mai tare. Că, de regulă, violența apare după astfel de momente. O să vadă că, atunci când sunetul e modulat într-un anumit fel, plângeți. Sau râdeți. Sau vă țineți în brațe. O să vadă că animalul păros care merge în patru labe și are o coadă stufoasă răspunde la un anumit tip de sunet și se bucură că merge la plimbare. Că alt animal păros, mai mic, e mult mai dificil de stăpânit prin sunete. Că, dimpotrivă, pare că omul răspunde, mai degrabă, la comenzile micului animal.
După o vreme, robotul va începe să înțeleagă, într-un fel, sensul comunicării din acea casă. Nu neapărat sensul fiecărui tip de cuvânt, ci sensul comunicării. Va putea anticipa urmarea unor sunete, va putea lega anumite evenimente de sursa lor sonoră anterioară etc.
Pe măsură ce ascultă, acest robot trimite toate informațiile într-o bază de date centrală, de unde alți roboți asemănători pot învăța. În timp, s-ar putea să înțelegi că, indiferent de limba în care vorbesc acei oameni, felul cum își modulează vocea în anumite momente, cele importante, e semnificativ de similar încât să anticipezi ce va urma. Chiar dacă robotul local n-a mai auzit, încă, tipul acela de limbaj, va conta mai mult experiența comună a sistemului, care-l va învață la ce să se aștepte.
Femeia oftează, apoi pare că-și șterge o lacrimă ce se încăpățânează să-i evadeze din ochii obosiți. După câteva secunde, privește, din nou, în cameră. Și continuă, de parcă se pregătește pentru înfruntarea unui demon imposibil de învins.
– Faci toate aceste lucruri și te gândești că ești aproape de țelul tău. Doar că țelul se mișcă iar, spre alte orizonturi, pe măsură ce-ți dai seama că ai în față o cercetare ce poate schimba dramatic evoluția lumii în care trăiești. Tu, chiar tu, ești pe cale să construiești un rai sau un iad, în funcție de perspectivă, iar oamenii care-l vor folosi în viitor vor fi, din păcate, singurii ce pot decide încotro va înclina balanța.
Pe măsură ce avansa, cercetarea noastră a devenit din ce în ce mai cunoscută de guverne și grupuri diverse din întreagă lume. La început ne-au luat în râs, iar apoi au devenit atenți, mai atenți decât ne-am fi dorit. Am început să primim oferte de finanțare din partea unor entități obscure sau instituții prestigioase, toate interesate să ne ajute să explorăm diverse direcții de viitor.
Emisiunea se oprește, iar imaginea e invadată de un mesaj publicitar. „Miere 2.0. Urmărește emisiunea și o să vezi una dintre minunile lumii moderne. Mierea smart. Această emisiune este susținută de Honeycine, mierea medicament.” Clipul e scurt, iar imaginea arată o albină ce zboară pe un cer albastru. Greu de explicat cum de-ți poți da seama de asta, dar albina pare fericită. Și îți rămâne în minte fericirea ei, pe măsură ce clipul se termină, iar emisiunea se întoarce la interviu:
– Dar să revenim la stup, mai ales că experiența de acolo a fost începutul. Și începutul a fost fascinant. Ne-a luat, cum spuneam, câțiva ani să creăm acel mic roboțel care să imite o albină aproape la perfecție, în timp ce înregistra sunetele, mișcările și comportamentul lor în stup. Ne-a luat un timp să creăm o baza de date suficient de deșteaptă încât să poată stoca toate aceste informații și un algoritm care să înceapă să le disece, suprapună, compare, elimine etc., astfel încât să poată, în timp, înțelege ceva din marea de sunete și imagini captate.
Și, nu știu prin ce minune, la un moment dat am reușit. Am știut că e așa atunci când ne uitam la imagini iar sistemul a fost în stare să ne genereze un soi de subtitrare, mă rog, ceva primar, care să ne explice lucrurile pe care le spune ori le face o albină.
Am petrecut așa zile întregi, fascinată de ce vedeam pe ecran. Nu cred că m-am uitat niciodată la televizor, la niciun film, la niciun serial ori emisiune de știri așa cum m-am uitat la stup atunci. Mă simțeam ca într-o altă lume, una interzisă oamenilor în trecut. O lume care mi se explica acum, în cele mai mici detalii ale sale. Am plâns, am râs și m-am mirat de ce vedeam. Până într-o zi, când m-am oprit.
Venise vremea să trecem la faza următoare. Ne-a luat încă un an să remodelăm roboțelul să emită și el sunete și să copieze la perfecție mișcarea albinelor pe care le urmărise până atunci. Am știut că reușisem atunci când robotul nostru a chemat albinele spre cele 100 de vaze cu flori pe care le-am adus special pentru acest test. Erau închise într-o camera, iar singură intrare era o mică deschizătură de 3 pe 3 centimetri, într-un geam lateral. Și roboțelul a reușit să aducă albinele acolo, să le ducă spre flori.
După un alt an, reușisem să creăm armate de polenizatori care mergeau țintit spre culturi diverse. Le-am înțeles bolile și dăunătorii mai bine că oricând și le-am păzit mai bine decât fuseseră păzite vreodată. Le-am crescut speranța de viață spectaculos de mult, în timp ce le găseam și alte lucruri de făcut. Am repopulat cu albine zone ale globului în care dispăruseră de mulți ani. Zone în care polenizarea era imposibilă. Zone care au renăscut din propria lor cenușă.
Imaginea se mută spre un câmp de floarea soarelui pe deasupra căruia zboară ordonat albine. În partea de jos a ecranului sclipește, auriu, sigla Honeycine, alături de sloganul lor „Miere 2.0”. Singurul sunet e zumzetul micilor ființe, domesticite acum la un nivel pe care omul nu ți-l imagina vreodată.
– Ne-am gândit să construim taskuri mai complexe, să vedem în ce măsură roboțeii noștri pot antrena albinele să le realizeze. Și una dintre primele a fost să mixam tipul de polen pe care îl adună. Să le trimitem la floarea x și floarea y și floarea z, într-o proporție similară compoziției unor medicamente. Aproape că nu ne-am mai mirat când am văzut că albinele fac asta fără probleme. Așa a apărut conceptul de miere smart, mierea construită personalizat, în funcție de tipul de afecțiune pe care vrei să-l tratezi. Evident, rolul nostru e doar de orientare a albinelor. În spate, tipul de polen colectat, proporția, alte lucruri care țin de algoritmul colectării, toate sunt dezvoltate de o echipa multidisciplinară de specialiști. Ei ne spun ce să colectăm, cum și cât, iar noi le spunem albinelor. De aici, totul se întâmplă natural.
Le-am făcut rău albinelor că le-am integrat într-un astfel de flux? Le era mai bine înainte, când trăiau pe jumătate sau sfert față de cât trăiesc acum? Când erau atacate de dăunători diverși, când stupul era, oarecum, lăsat la voia întâmplării? Nu știu, și doar viitorul ne va judeca pentru asta.
Privirea i se duce undeva, departe de obiectivul camerei, în timp ce imaginea focalizează pe chipul ars de soare al femeii. În fundal, zumzetul albinelor se stinge, ușor-ușor, lăsând loc unei tăceri care duce urechea spre punctul culminant al emisiunii.
– Regret, însă, multe lucruri care s-au întâmplat în ultimii ani. Regret uneori că am dezvăluit lumii cercetarea noastră, că i-am dat ideea de-a o replica, dezvolta și duce spre zone la care nu ne-am gândit niciodată. Regret, deși au fost nenumărate momente în care m-am bucurat că am făcut-o. Va aduceți aminte de cățeii care au salvat mii de victime ale inundațiilor din Bangladesh? Despre șoriceii care au dus, zile la rând, mâncare celor prinși sub clădirile prăbușite ca urmare a cutremurului din Java? Despre maimuțele care au ajutat victimele naufragiului aviatic din pădurea amazoniană? Despre vulturii care au ajutat echipele de salvare să localizeze nenumărați turiști pierduți pe munți, în întreaga lume? Mi se face pielea de găină când mă gândesc la toate aceste lucruri. E ca și cum, pentru prima dată în istoria noastră, omul și celelalte viețuitoare de pe Pământ s-ar fi unit și ar lucra, împreună, pentru binele comun.
Vocea i se îngroașă, iar lacrimile curg simplu, fără niciun alt semn care să-i destăinuie suferință.
– Știți ce visez, eu, însă, noaptea? Visez teroarea din Siria, dezlănțuită de șobolanii care au atacat oamenii ascunși în adăposturi subterane, obligându-i să iasă afară, să înfrunte bombele cu mâinile goale. Visez furnicile care au înțepat, într-un nou tip de atac terorist, participanții la întâlnirea G7 de anul trecut. Și visez multe altele. Le visez și-mi reproșez că eu le-am pornit. Deși adevărul e altul.
Dacă ar fi să rezum ultimii 10 de ani în câteva cuvinte, aș spune că am oferit lumii un altfel de foc. Unul care poate fi folosit pentru a face bine ori pentru a face rău. Că am construit o metodă universală de comunicare cu animalele. Ca le-am oferit lor, animalelor, o altfel de viață, una mai buna. Deși n-am putut împiedica proiectele care le-ar transforma în sclavii perfecți.
Am creat o lume nouă. Sper că, la un moment dat, așa cum s-a întâmplat și cu focul, cu armele, cu multe alte invenții ce pot fi folosite și pentru a face bine și pentru a face rău, invenția mea să rămână într-o zona neutră, unde binele pe care îl produce să fie, fundamental, mult mai prezent decât răul ce i se datorează. Și mă bucură alegerea semenilor mei de-a construi un viitor care să curgă în această direcție.
Imaginea se schimbă iar. Și logo-ul Honeycine plutește peste ecran, încercând parcă să asigure audiență că undeva, cândva, toate vor fi bune. Miere 2.0, medicamentul produs de artizanii adevărați ai naturii.
–
Povestirea este inspirată din cercetările amintite de Karen Bakker în cartea sa ”The Sounds of Life: How Digital Technology Is Bringing Us Closer to the Worlds of Animals and Plants”. Evident, realitatea merge până la un punct. Iar rolul ficțiunii e să o ducă mai departe, până spre zone care ne pun la încercare legile, morala și spiritul.
–
Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.
