Brunhilda

– Ok, te rog să-mi mai explici o dată. Așa, cam ca la copii. Deci tu spui că în aplicația asta ai investițiile pe care le-ai făcut în ultimii ani, da? Mi se pare ireal…

– Eh, ți se pare pentru că tu nu ești la curent cu lumea, cu vremurile. Dar, suntem prieteni, îmi dau seama că trebuie să te ajut să evoluezi.

Dacă i-ai fi consultat senzorul de identitate, ai fi aflat că are spre 30 de ani, neîmpliniți încă. Dacă l-ai fi privit, însă, în necunoștință de cauză, probabil că nu i-ai fi dat mai mult de 20. Părea un copil mare, jucăuș, ce-și rotea mereu privirea în camera de parcă s-ar fi așteptat să descopere lucruri extraordinare în fiecare cotlon.

Ne știam de zeci de ani deja, crescusem și ne jucasem împreună în același univers virtual, participasem la aceleași curse nebune și ne lovisem de aceleași probleme pe care toți copiii generației noastre le întâlneau. Apoi, viața ne-a despărțit, am plecat fiecare spre alte școli și aventuri. Când ne-am reîntâlnit, m-a uimit că se transformase radical. Era un fel de investitor agil, specula mai toate tendințele ultimilor ani și devenise, cel puțin pe rețeaua pe care o frecventam amândoi, o mica celebritate când era vorba despre nano-proprietate.

Mi s-a părut logic să-l întreb pe el cum stau lucrurile, să-l rog să-mi explice ideea asta de ”nano” atașată în fața proprietății pe care o înțelegeam, tradițional, destul de bine.

– Deeeeci…, începu el, apoi își dădu seama că nu așa voia să înceapă. Fără deci!, continuă și dădu din mână a lehamite, privindu-mă că pe un cățel rătăcit pe care încerca să-l hrănească și să-l aducă la viață.

Știi că, pe vremuri, dacă voiai să-ți cumperi o mașină, o casă ori un teren, te duceai și le cumpărai. Plăteai suma, deveneai proprietar. Era posibil, chiar, ca mai mulți oameni să devină proprietari pe aceeași mașină, aceeași casă, același teren. Și se chemau co-proprietari. Cu alte cuvinte, era ca și cum ei dețineau în comun bunul respectiv și se bucurau de beneficiile pe care le oferea acesta (cum ar fi ideea că împărțeau chiria luată de pe urma bunului sau altele asemenea). Când se certau, se întâmpla un partaj și se despărțeau cumva, prin înțelegeri diverse.

Apoi, au apărut bunurile virtuale. Îți aduci aminte din cărțile noastre de istorie cum se vorbea despre NFT-urile cu Maimuța plictisită (Bored Ape Yacht Club (BAYC)? Oamenii cumparau, în realitate, o imagine digitală, pe sute de mii sau milioane de bani de atunci. Și se lăudau că ei dețin originalul. Și așteptau să crească notorietatea colecției sau imaginii astfel încât, dacă vreodată ar revinde-o, să facă bani din ce în ce mai mulți de pe urma vânzării.

Conceptul asta s-a transformat, apoi, pe măsură ce NFT-urile au devenit baza unui proces prin care proprietatea, în general, a fost digitalizată. Lumea digitală s-a umplut de proprietăți ce trebuiau transformate juridic, a căror copiere să nu fie posibilă decât cu acordul deținătorului, care să devină, oarecum, similare proprietatilor din lumea reala. NFT-urile respective ofereau un certificat de proprietate aproape de necontestat unui activ digital într-un loc în care se plagia la greu. Au rezolvat, așa, multe bătăi de cap

În acea epoca, s-au vândut lucruri pe care nimeni nu și le închipuia până atunci. Pământ în lumea lui Zuckerberg pe care tot încerca s-o impună lumii noastre sub numele de metavers, haine digitale pe care marile case de modă le croiau prin departamente nou-create ce au depășit cu mult, în vânzări, tot ce făcusera până atunci, ori scaune și mese, băuturi și pisici digitale. O nouă economie de constructori, autori și speculanți a depasit în valoare și viziune economia tradițională.

Odată cu banii, însă, lumea s-a expus unui risc de fraudă nemaiîntâlnit. S-au furat portofele digitale, s-au transferat averi cu două-trei click-uri, s-au deschis procese cu implicații de neimaginat. Și, evident, s-au scris legi, s-au purtat dezbateri, s-au dus bătălii și s-au strigat atenționări că apocalipsa e aproape.

În același timp, însă, în umbra marilor afaceri se năștea o idee nouă. De fapt, nouă nu era, dar fereastra deschisă de alte dezvoltări părea că-i dă, astăzi, un chip luminos pe care nu-l avusese niciodată până acum. Să-ți dau un exemplu. Ești un om obișnuit care stă la Constanța. Sau în vârful munților Alpi. Sau pe o plajă în Australia. Și, în timp ce stai și te gândești, îți vine o idee genială. Dacă ai construi acolo o casă, ori o școală ori cine știe ce altceva, probabil că mulți oameni ar vrea să se bucure de aceeași priveliște ori de cunoștințele tale ori de modul tău de-a face lucruri. Și creația ta ar deveni căutată și, prin urmare, celebră. Doar că, tradițional vorbind, e greu să aduni bani de la investitori ori de la bancă. Trebuie să oferi un plan de afaceri, să construiești un discurs motivant și să aștepți bifarea unor proceduri birocratice lungi. Mulți se opresc înainte de-a începe.

Daca, însă, în loc să faci toate astea, ai promova idee ata așa: ”Eu sunt John, am cunoștințele astea, dețin terenul acesta (sau ce te face pe ține interesant)”, iar apoi să vii cu o propunere: ”vreau să construiesc un bloc, o școală, o casă, un sanatoriu sau spital. Vor fi căutate și cunoscute. Merită să aveți o parte din visul meu”. Doar că, în loc să le ceri cine știe câte mii sau zeci de mii de dolari, faci altceva. Emiți 10 milioane de titluri de proprietate, pentru 10 milioane de bucăți ale proprietății tale. Sau emiți 20 de milioane. Iar oamenii, în loc să-ți dea sume exorbitante, îți dau, în realitate, 50 de cenți sau 25 de cenți, cât consideri tu că ar trebui să valoreze un astfel de titlu. Așa, riscul fiecăruia e minuscul. Evident, oamenii pot alege să cumpere 100, 1000 sau un milion de titluri, dar tu poți limita numărul maxim pe care îl cumpără cineva.

Așa, visul pe care îl construiești va avea 10 milioane de proprietari. Iar tu vei fi administratorul și, juridic, sigur că va trebui să construiești un cadru în care să te poți mișca fără mari probleme. E complicat, dar se poate. Pentru ei, însă, pentru fiecare dintre proprietari, ce ți-am povestit până acum se numește nano-proprietate. Adică, atunci când omul cumpără o parte atât de mică dintr-o proprietate încât niciodată, niciunde, n-ar putea pune nici măcar degetul pe ea. Și, ca să fie și mai fascinant, realitatea e că acea mică parte există în fiecare atom din bunul cumpărat. Dacă iei o cărămidă și o împarți în bucăți mici-mici, el va deține o mică parte din fiecare astfel de bucată.

Și mai e ceva. Atunci când cumperi proprietăți cu cativa cenți, începi să ai un portofoliu de proprietăți, nu? Ajungi să vrei să ai o milionime din opera din Sidney, din Turnul Eiffel, din Masa Tăcerii ori alte lucruri. Și, în timp, poți câștiga bani ori din micile beneficii pe care le aduce proprietatea ta (dacă se ia o chirie ori se percepe o taxă de intrare ori altceva, o parte din aceste beneficii se împarte, anual, cam cum se întâmplă cu dividendele, către proprietari). Când cumperi ceva cu 25 de centi, să primesti anual a 100-a parte dintr-un cent pe post de beneficiu poate pare puțin. Însă, dacă aduni cele câteva sute sau mii de nano-proprietăți pe care le ai, s-ar putea să începi să vezi că venitul pe care îl obții, anual, e unul interesant.

Apoi, ramane mereu posibilitatea să-ți vinzi nano-proprietatea altcuiva. De fapt, ăsta e modul cel mai simplu prin care fac oamenii bani din acest concept. Dacă opera din Sidney devine din ce în ce mai cunoscută, normal că prețul proprietății tale devine mai mare. Evident, eu îți explic simplu, pentru că, juridic și fiscal, e o nebunie ce se întâmplă cu nano-proprietățile astea.

Dar lumea s-a adaptat, încet-încet.

– Ok, îl întrerup pe prietenul meu din copilărie. Înțeleg, deci, că tu ai prins ideea nano-proprietății de la începuturi. Ai reușit să investești și să ai astfel de proprietăți, apoi i-ai sfătuit și pe alții cum să facă. Înțeleg.

El dă din cap aprobator, dar pare, cumva, supărat că l-am întrerupt:

– Da, da, așa am crescut, dar altceva voiam să spun când m-ai întrerupt. După o vreme, numărul bunurilor ce puteau face obiectul nano-proprietății a devenit din ce în ce mai mare. Iachturi, investiții ale autorităților publice, potențiale mine de diamante, câmpuri petrolifere și multe altele, toate s-au vândut și cumpărat.

Apoi, într-o zi, cineva s-a gândit că și caii care câștigă curse, fotbaliștii care joacă meciuri virtuale ori reale, sportivii care aleargă și luptătorii din ring, toți ar putea fi nanomizați. Că așa se cheamă fenomenul. Doar că, în cazul lor, nu se vinde corpul în sine, ci realizările lor, imaginea lor, perspectivele lor de evoluție și faimă. E greu să definesc toate astea printr-un singur cuvânt. Dar înțelegi ideea.

Așa că am început să investesc și în nano-succesul unora. Și aici, piața a fost și mai mare decât cea a proprietăților. Pentru că, în fond, succesul unei case ori al unui teren cu orez e minuscul pe lângă gradul de mărime cu care poate crește faima cuiva. Să cumperi nano-succesul unui copil care, în câțiva ani, devine cel mai bun din lume la sportul pe care-l practică, asta e inimaginabil din perspectiva profitului pe care îl poți face.

– Deci cumperi și nano-succes, mormăi eu. E ceva ce nu s-a nanomizat încă?, întreb ironic, deși nu-mi dau seama ce furtună a declanșat întrebarea mea.

– Păi, să-ți dau câteva exemple de lucruri pe care le-am cumpărat eu în ultimii cinci ani, mă privește el fix, deranjat că-i iau succesul în derâdere. Am cumpărat a 27.000.000-a parte dintr-o piesă de motor stricată ce provine de la mașina câștigătoare a cursei de 24 de ore de la Le Mans. Mi-a adus foarte mulți bani când am vândut-o. Am cumpărat o nano parte dintr-o specie de bacterii care ar putea combate boli grave. Crește valoarea lor în fiecare zi Și, achiziția de care sunt cel mai mândru, am cumpărat a 197.000.000-a parte din Brunhilda.

– Brunhilda, regina din Legendele Nibelungilor?, zic eu neinspirat. Doar că răspunsul e altul decât cel pe care mi-l imaginam.

– Nu! Evident! Brunhilda, cea mai faimoasa pisică din lume. Tu chiar nu privești pe digiscop? Nu știi că Brunhilda gătește pentru celelalte pisici din casa ei? Că are un coafor și dă trendul pentru coafura tuturor pisicilor din lume? Că are singura casă de discuri, Miawness, care produce hituri muzicale pe bandă rulantă pentru alte pisici celebre din lume? Că are cel mai prețios păr pisicesc de pe Pământ, în momentul asta?

– Brunhilda, mormăi eu. Și-mi dau seama că, oricât de mult ar fi evoluat lumea, pare că pisicile ne urmăresc mereu și n-o să scăpăm niciodată de sub dominația lor nemiloasă.

– Brunhilda, zice el. Și mă privește ca pe cel mai mare prost din lume. Of, câte ai de învățat, omule. Dar avem timp. O să vezi. Te aduc eu la suprafață.

Îl privesc și, nu știu de ce, în minte îmi rămâne numele Brunhildei ca o emblemă a vremurilor pe care tocmai le trăiesc. Când nano-proprietățile și nano-succesul sunt de vânzare, ce mai contează că o pisică produce hituri muzicale pe bandă rulantă?

–

Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.