Sunt dependent de numere. Nu de internet, nu de jocuri, nu de altceva. Doar de numere. Şi mi-aş dori să fiu dependent de tutun, de alcool sau de droguri, pentru că uneori mă gândesc că ar fi o boală mai uşor de dus. Sunt consumat de dependenţa mea. Am ajuns să ascult cu urechea traficul aşa cum face un mecanic atunci când ascultă motorul unei maşini. Am învăţat să înţeleg şi să interpretez micile fluctuaţii de trafic şi să iau măsuri înainte să apară marile fluctuaţii.
La naştere mi-a fost ursit să fiu doctor. Până şi numele, conştient ales de ai mei ori nu, mă trăgea spre medicină. Mi-am petrecut primii 15 ani din viaţă conştient de faptul că aia e menirea pe care o am. Îmi aduc aminte şi acum explicaţiile lui taică-meu despre circulaţia mică şi circulaţia mare. Despre rinichi şi modul cum prelucrează ei toxinele din organism. Despre ficat, pancreas şi multe altele. Am învăţat pe dinafară oasele corpului uman şi mi-am tocit mintea învăţând muşchii. Mi-a plăcut ideea că aş putea fi doctor.
Dar n-am ascultat ursitoarele. Am dat la drept şi m-am făcut avocat. Mi-am trădat menirea. În cel mai urât mod cu putinţă.
După un timp, am ajuns să fac ceva ce-mi e greu să explic unui om obişnuit din România. Uneori spun că sunt avocat pentru că aşa scap mai repede. Altfel cum aş putea explica faptul că administrez o afacere online, ajunsa între timp una dintre cele mai mari publicaţii online din România? Ar trebui să explic ce e un site (dincolo de www.), ce e un domeniu şi… „Adică, tu chiar trăieşti din asta? Da cum faceţi voi bani?”. Crede-mă, e mai simplu să spun că sunt avocat.
Răspund zilnic la 258 de mailuri, în medie. Dacă chiar vrei să ştii cum am calculat asta, sigur că am un răspuns. Am împărţit numărul de mailuri pe care le-am trimis la numărul de zile lucrătoare din ultimii 10 ani şi aia e cifra. De ce am făcut asta? Eh, aici trebuie să mă iei aşa cum sunt. Mintea mea nu-i tocmai normală. Administrez, într-un fel mai redus acum decât în anii trecuţi, un forum cu milioane de subiecte de discuţie. Am colaborat, de-a lungul timpului, cu peste 500 de moderatori care au ajutat la curăţirea forumului, cu peste 2,3 milioane de oameni implicaţi în scrierea de mesaje.
Am mediat, zilnic, între 10 şi 20 de conflicte între diverşi oameni din comunitate. Am primit, săptămânal, ameninţări cu judecata. Lunar, m-au ameninţat cu vrăjitoarele. Trimestrial, cu bătaia. Spre norocul meu, anual doar, cineva mă ameninţa cu moartea. În 2009, un domn sau o doamnă mi-a trimis zilnic un email cu ora la care intram în clădirea de la birou. M-a terorizat ideea şi, timp de 2 luni, m-am uitat în spate ori de câte ori se auzea un zgomot cât de mic. Habar n-ai cum e să trăieşti aşa. Nici eu n-aveam. Să simţi gust de frică în gură.
Am pierdut bani cu nemiluita. De multe ori din prostia mea, din bunătate prost orientată, din ignoranţă ori necunoaştere. De două ori, am fost victimele unor insolvenţe răsunătoare. Am rămas cu buza umflată. Am primit bani cu întârziere de 3 sau chiar 6 ani. E un segment important al industriei media care plăteşte cu întârzieri de 360 de zile. Am plătit oameni cu întârziere, am căutat scuze şi în majoritatea cazurilor am avut curajul să privesc omul în ochi şi să-i spun că acum nu-i pot da bani. Nu întotdeauna, însă. Uneori am fugit de răspunsuri. Cred, n-aş vrea să greşesc, că mi-am plătit întotdeauna datoriile. Cel puţin alea băneşti. Celelalte, oricât de integru ai fi, uneori te copleşesc.
Am lucrat cu sute de oameni. Unii îmi sunt încă prieteni, alţii nu mă respectă deloc. Unora le-am fost mentor, altora le-am fost un ghimpe în coastă. Am încercat să termin mereu colaborările amiabil. Nu întotdeauna a mers aşa. M-am certat cu oameni de care nu credeam niciodată că o să mă rup. Am văzut realitatea de dincolo de ruptură şi le-am privit ura din ochi. Le-am înghiţit nemestecate acuzele şi nu m-a speriat înverşunarea ci ideea că poate, poate, oamenii ăia au dreptate.
Uneori dreptatea chiar era a lor. Dar nu se mai putea face nimic. Îmi pare rău pentru asta. Alteori, mă trezeam plin de frustrare şi ură, plin de cuvinte pe care aş fi vrut să le spun. Şi mă bucur că le-am ţinut în mine de cele mai multe ori.
În toţi anii ăştia mi-am dat seama că sunt, mai degrabă, defect decât perfect. Că îndoi realitatea aşa cum îmi convine, că îmi creez bule de optimism în cap atunci când sunt cu spatele la zid, că pun suflet şi ignor deopotrivă lucruri. Am învăţat multe pe pielea mea şi mi-aş fi dorit să n-o fac. Mi-am pierdut multe dintre bucuriile vieţii şi am definit lumea după alte criterii. Unii spun că asta înseamnă maturizarea. Mă gândesc totuşi că-s copii dacă gândesc aşa. Dacă te izolezi de lume concentrându-te pe un lucru, cel mai probabil n-o să devii sfânt, ci o să o iei razna.
Iar eu mă regăsesc, în multe privinţe, în pielea omului care a luat-o razna. Şi n-o spun cu dramatism, nici cu emfază, ci cu detaşarea celui care acceptă că aşa e viaţa. O rebelă. Ultimii 10 ani, anii în care m-am ocupat de afaceri, mi-au transformat fiinţa în ceva ce n-am crezut vreodată că o să devin. Şi probabil că voi mai avea nevoie de încă 15 sau mai mulţi, dacă mi-o fi dat să îi prind, să pot înţelege cu adevărat în ce m-au transformat toţi anii ăştia.
Ai în mână povestea unui om care a construit, de la zero, împreună cu colegii săi, într-o ţară urâtă până şi de propriii cetăţeni, al cincilea cel mai mare website din lume pe nişa lui de informaţie. Atunci când munca ta e accesată de milioane de oameni, e greu să rămâi cu picioarele pe pământ. Îţi redefineşti normalitatea şi încerci din toate puterile să rămâi ancorat în nişte principii vechi de viaţă. Doar că mintea ta, ea însăşi, nu e pregătită pentru noile încercări de pe drum. Şi-atunci înveţi că trebuie să cazi şi să te ridici. Aşa merge viaţa.
Nimeni nu-ţi spune, de obicei, despre rahatul din spatele faimoasei poziţii de antreprenor. Nimeni nu-ţi povesteşte despre ce simţi atunci când dai oameni afară, despre zilele când n-ai bani, despre zilele când nu poţi plăti salarii, despre nopţile nedormite şi bolile care macină lumea antreprenorilor.
Cum am trecut prin toate astea şi m-am simţit chiar tăvălit serios de ele, m-am gândit să-ţi spun eu. Despre bucurii, îţi povestesc întotdeauna alţii. Antreprenorii apretaţi pentru care totul a fost simplu mereu. Oameni care au măturat sub preş lumea de dinainte, mânaţi de un sindrom mesianic cultivat cu grijă.
Dacă vrei virginitatea acelor guru care povestesc suavi cât de inteligenţi şi vizionări au fost ei când şi-au construit afacerea, nu citi blogul meu, pentru că o să te dezamăgească. O să te întristezi, o să te sperii, o să te enervez. Merită? Ai putea sta liniştit în viaţa ta sigură, ţi-ai putea face planurile alea minuţioase pentru afacerea de miliarde pe care o vei construi în viitor. Vei putea merge în vacanţe şi călătorii, şlefuind şi meşterind la planul care va deveni perfect pe măsură ce trec anii. Cândva spre 80 de ani, o să decizi că e prea târziu să te mai apuci. Aşa că te vei bucura de pensie, dacă o mai prinzi, şi te vei mulţumi să-ţi mesteci proteza încercând să înţelegi ceva din mişcările siluetelor din jur.
Ai în mână gândurile mele, scrise aşa cum m-am priceput mai bine. Mulțumesc pentru că le citești.