Mi se întâmplă tot mai des în ultima vreme să intru într-un magazin de haine și primul…

Mi se întâmplă tot mai des în ultima vreme să intru într-un magazin de haine și primul lucru care îmi sare în ochi e că multe produse au ajuns pe jos, aruncate, mototolite, lăsate acolo de oameni care s-au uitat la ele, le-au probat poate ori măcar le-au atins, și au decis că nu mai e treaba lor ce se întâmplă după.

Angajatul magazinului trece și el rapid pe lângă ele, cu un braț de alte haine lăsate la cabina de probă, ce trebuie puse la loc. Ar trebui să ridice hainele căzute din magazin, dar le-a mai ridicat de zece ori azi, și a ajuns la concluzia că nu merită efortul, din moment ce în cinci minute totul va arăta la fel.

E un cerc în care fiecare parte o așteaptă pe cealaltă să facă primul gest, și nimeni nu-l face.

Ce mă fascinează e cât de natural a ajuns să i se pară asta unei generații din ce în ce mai largi de oameni. Spun generație mai largă pentru că nu cred că vârsta îi adună acolo. Mai degrabă, îi aseamănă nevoia de-a fi insensibili la micul haos din acel magazin.

Am crescut cu reclame care ne spun că merităm mai mult, cu aplicații care ne promit că orice nevoie a noastră poate fi rezolvată de altcineva, cu o economie întreagă construită pe ideea că efortul personal e o formă de ineficiență.

Așa s-ar putea explica de ce am ajuns să tratăm gestul de a ridica ceva căzut ca pe o concesie, ca pe ceva ce ni se ia din confortul pe care ni-l datorează lumea. Și angajatul din magazin simte exact același lucru (deși rolul lui e să facă ordine), așa că și el decide la un moment dat că gestul nu merită făcut.

Doar că gestul n-a fost niciodată inutil. Să lași un loc cum l-ai găsit, să te apleci după ceva ce ai făcut tu să cadă, să nu presupui automat că altcineva va rezolva ce ai provocat, astea sunt lucruri mici care spun ceva mare despre felul în care funcționezi printre alți oameni.

Când renunți la ele, renunți, de fapt, la o formă de responsabilitate pe care n-o cere nimeni explicit, dar a cărei absență se simte imediat, în orice spațiu comun, de la un magazin de haine până la o echipă, un cartier, o țară.

Observ hainele căzute din magazine și, fără să-mi doresc asta, în minte îmi sună, des, sloganul că am ajuns ”generațiile care merită”. Și ce am ajuns să merităm e, în fond, exact ceea ce vedem pe podeaua magazinului.

Acolo, pe podeaua aia, mototolite și abandonate, hainele ocupă un spațiu în care toată lumea așteaptă ca altcineva să facă ordine și, în același timp, nimeni nu mai înțelege de ce totul arată din ce în ce mai rău.