Avea multe gânduri negre. Și toate se îngrămădeau acolo, iar și iar, până când, într-o zi, s-a decis că e vremea să le scoată afară. A luat o piatră, a lovit-o bine de marea stâncă de la intrare și apoi s-a apucat să tragă, cu ea, linii diverse pe unul dintre pereții peșterii. Ceata l-a privit câteva secunde, apoi toți l-au găsit plictisitor. În fond, erau vremuri în care omul avea alte probleme: să găsească mâncare, să alerge după animale sălbatice, să nu moară ucis de tribul vecin și așa mai departe. Să tragi linii pe pereți era o formă de lene. Și leneșii nu erau prea iubiți.

Linii și nervi

Privit acolo, în lumina slabă a peșterii, arăta ciudat: un om scund, cu mușchii bine conturați și un piept lat, un atlet înainte de vremuri, obligat să fie așa de viața pe care o trăia. Fața sa aspră era dominată de o frunte înaltă și sprâncene groase care se întâlneau deasupra nasului, ca și cum și-ar fi dorit, de fapt, să nu se departă niciodată. Ochii lui, adânciți în orbite, erau atenți și vigilenți, mereu în căutare de pericole sau oportunități. Părul negru, încâlcit și și creț, îi cădea sălbatic pe umeri, iar barba nerasă îi acoperea bărbia și gâtul.

Trăgea linie după linie și își vărsa așa amarul pentru toate nemulțumirile din viața lui. ”Mie nu mi-au dat carne atunci”, se gândea eș scrâșnind din dinți. Și trăgea o linie lungă, încercând să treacă stâncii o parte din frustrarea lui. ”M-au lăsat singur înconjurat de lupi și au fugit”, continua să gândească, și apărea o altă linie lângă cea de dinainte. Și durerea lui părea că pălește, cel puțin o vreme.

A scrijelit, acolo, ani de zile, până când viața i s-a terminat brusc, în colții unui tigru încolțit de ceată. Nu l-a plâns multă lume, pentru că era nebunul ce tocea pietre zgâriind pereții peșterii. Au trecut anii, iar ceata a dispărut într-un atac al tribului de vecini de la nord.

Peștera, în schimb, a continuat să păstreze istoria acelor linii trase anapoda într-o perioadă în care oamenii considerau scrisul doar o formă de vandalism timpuriu. Ne aflam la începutul istoriei noastre și lucrurile erau, hai să spunem, un pic dezorganizate.

Linii și zei

Muți, mulți ani mai târziu, într-o după amiază de marți, o fetiță a intrat în peșteră căutându-și ieduțul favorit. L-a găsit, speriat, ascuns după o stâncă imensă, chiar la intrare. Și lumina făcliei a arătat unui alt om, pentru prima dată după multă vreme, secretul liniilor.

Fetița a știut, atunci, că semnele trebuie să vină de la zei. Nu putea fi altfel. Doar zeii puteau crea ceva atât de complicat, ciudat și frumos, în același timp. Cu timpul, peretele scrijelit s-a transformat într-un altar și oamenii au venit în vizită. Și-au adus cu ei dorințele și neîmplinirile. I-au cerut zeului viață, sănătate, copii, să moară capra vecinului și multe altele. I-au cerut toate astea în timp ce, peste liniile vechi de când lumea, au scris lucruri noi. Dacă zeul comunica prin linii drepte și linii frânte, așa vor scrie și ei acolo, în locul sacru unde zeii îi ascultau, dorințele și obsesiile lor.

Au tras linii peste linii, au tocit podeaua peșterii și, mulți ani mai târziu, când oameni ce adorau alt zeu au cucerit satul, peștera a cunoscut o tragedie nouă. S-a trezit declarată lucru spurcat, iar intrarea i-a fost zidită cu stânci mari. Iar liniile au rămas așa, în beznă cumplită, alți ani, dormind și visând frumos la istoria lor incredibilă.

Linii și hoți

Întunericul nu s-a stins până când un cutremur puternic a dărâmat stâncile de la intrare. Multe zile după aceea, un grup de tâlhari, urmăriți de poteră, au descoperit adăpostul ei și au transformat-o în ascunzătoare.

Ori de câte ori plecau, lăsau un semn în peșteră. Se lăudau tovarășilor cu pungile de bani furate la ultima lovitură. Era așa, un fel de top al marilor hoții, iar oamenii noștri îl completau, aproape zilnic, îndârjiți, să nu rămână mai prejos decât ceilalți. O linie roșie însemna o pungă de bani. Două linii erau două pungi. Un cerc roșu era semnul jafurilor eșuate.

Le-a mers o vreme, până când au fost prinși. Și au dispărut. Istoria nu ne mai spune nimic despre soarta lor.

Linii și coduri secrete

Peștera, însă, a continuat să păstreze liniile ca pe o comoară fără de preț. Soarta le-a ascuns din nou, pe toate, la următorul mare cutremur. Și lumea s-a învârtit, iar și iar, până când, undeva după anul 2.000, un grup de exploratori moderni, echipați cu cele mai avansate instrumente de cercetare, au descoperit intrarea în timpul unei expediții.

Cu echipamente de iluminare puternice, au pătruns înăuntru și au fost uluiți de lumea din peșteră. Pereții erau acoperiți cu linii și desene care păreau a fi acolo de mii de ani. Cei mai tineri au crezut că este vorba de o glumă sau de o înscenare, dar specialiștii în arheologie știau că descoperiseră ceva unic.

Peștera s-a transformat rapid într-un sit arheologic protejat și a atras atenția lumii întregi. Experți nenumărați s-au pornit, din toate colțurile lumii, hotărâți să o studieze și să-i interpreteze misterele. Liniile și toate celelalte semne păreau a fi o formă timpurie de scriere sau de comunicare, dar interpretarea lor exactă rămânea un mister.

În ciuda tuturor cercetărilor și teoriilor, nimeni nu a putut să dezlege cu adevărat misterul peșterii. Unii spuneau că sunt mesaje de la zei, alții că sunt pur și simplu expresia creativă a unui individ talentat ce voia să-și bată joc de contemporanii lui.

Toate astea se vorbeau pe la colțuri în același timp în care, timid, în mintea unor oameni s-a născut credința că liniile reprezentau codul secret al unor adevăruri uitate. Teoria liniilor a început să capete tot mai mult avânt și s-a transformat într-o adevărată mișcare. Grupuri mari de oameni, numiți „Decodificatorii„, s-au format cu scopul de a descifra misterul peșterii. Ei credeau că, ascunse în acele semne, se află răspunsuri la întrebările fundamentale ale omenirii, chei către tehnologii avansate sau chiar uși de acces către alte dimensiuni.

Pe măsură ce popularitatea peșterii creștea, s-au dezvoltat și teorii alternative. Unii susțineau că liniile au fost desenate de extratereștri, alții credeau că sunt profeții legate de viitor, în timp ce un grup mai restrâns susținea că acele linii erau de fapt partituri muzicale, compuse de o civilizație antică, iar când erau interpretate corect, aveau puteri vindecătoare.

Linii și inteligență

Apoi, cu câteva luni în urmă, o companie care dezvolta soluții de inteligență artificială a anunțat că a reușit, după o procesare atentă a datelor, să descifreze codul peșterii. Într-o conferință de presă tensionată și plină de emoție, reprezentantul companiei a venit în fața jurnaliștilor și a anunțat: „Am aflat adevărata semnificație a liniilor!”. Lumea întreagă și-a ținut răsuflarea.

„Este un cod antic pentru… rețete!”, a declarat el, stârnind stupoare în rândul audienței. „Oamenii din vechime, se pare, erau foarte serioși în privința mâncării. Acesta este prima și cea mai veche carte de bucate din istoria omenirii! Prin intermediul rețelei neuronale spectaculoase pe care am dezvoltat-o noi, am aflat semnificația fiecărui caracter, am observat modul în care se repetă ele, modul în care s-a construit limbajul. Nu e un limbaj obișnuit, precum avem astăzi multe, ci o formă sacră de comunicare. Probabil că doar anumiți indivizi puteau gândi astfel. Le mulțumesc, însă, colegilor mei de la proiectul NeuralCave, care au dus arta inteligenței artificiale spre culmi noi, odată cu această realizare„.

Publicul a rămas șocat. Desenele și liniile complicate erau, de fapt, instrucțiuni pentru un fel de clătite cu fructe de pădure, prăjituri cu nucă și, surprinzător, plăcintă de afine! Conferința a devenit rapid virală. Meme-uri, glume și chiar o emisiune de gătit inspirată din „Codul Peșterii” au apărut peste tot. Oamenii au început să gătească și să deguste rețetele, iar unele dintre ele au devenit extrem de populare.

Peștera și-a văzut pereții luminați ca niciodată, în vreme ce turiștii o vizitau în cete. Îi privea, pe rând, și în mintea ei de piatră revenea imaginea unui om cu sprâncenele unite, și el parte dintr-o ceată dispărută de mult.

Afara, mici și mari comercianți își construiau tarabe, magazine și mall-uri, chemând fără întrerupere turiștii să vadă „Peștera cu rețete„. Se vindea Coca Cola, alții ofereau kebab, sushi, dar și kituri de ustensile „Gătește ca un om al peșterilor„.

Compania ce dezvoltase proiectul NeuralCave a câștigat, de atunci, multe contracte și multe mistere ale lumii au fost descifrate așa.

Iar lumea noastră s-a liniștit, convinsă că trăim, în sfârșit, vremuri în care ne înțelegem istoria ca niciodată până acum.

–

Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.

1.

– Nu știam, chiar nu știam, răspunse Ingrid omului care o ajutase.

De săptămâni bune era în căutarea unei soluții care să o ajute să dizolve cumva lipiciul pe care fiul ei îl pusese pe mânerul de la ușă. A căutat pe internet, a întrebat prieteni, cunoștințe. Și nu-i venea să creadă că salvarea a venit de la un necunoscut de pe internet. A aplicat metoda pe care i-a scris-o într-un comentariu pe o rețea socială și a mers.

S-au mai conversat, apoi, de câteva ori, până când au descoperit că aveau multe în comun. A aflat că ”el” e o femeie de aproximativ vârsta ei și că locuiește undeva în Franța. Un an mai târziu, comunicau constant și dezbăteau problemele lumii. Ingrid și Elle erau prietene.

2.

– Deci, dacă fac asta, anul viitor n-o sa mai fie atât de multe musculițe? Interesant, n-am știut, îi spuse Harold omului de pe internet. Ești chiar tare, omule.

Harold era obosit. În ultimii doi ani, culturile de roșii din ferma lui fuseseră afectate constant de niște musculițe enervante. Aproape că nu reușise să vândă nimic. Și avea atâtea guri de hrănit. Era clar, internetul e un loc magic. Dacă lui, un om aflat în primejdie de moarte, cineva de cine știe unde îi salvase viitorul cu un sfat, cine știe cum ar fi lumea dacă am reuși să ne conectăm unii cu alții mai bine?

Când a aflat că e un bărbat de vârsta lui, că îi place berea nefiltrată și pâinea proaspăt coaptă, a fost în extaz. Și ce dacă e din China, și acolo sunt oameni. Își scriau pe messenger din când în când, schimbau bancuri și sfaturi, se ajutau. Harold și Dong deveniseră prieteni.

3.

– Știi că n-am înțeles niciodată fizica cuantică așa cum o explici tu?, i-a spus Asha atunci când a citit conversația pentru prima dată? E ca și cum m-aș îndrăgosti de fizică pentru prima dată, deși am ales deja să fac o facultate de Fizică a materialelor avansate şi nanostructuri.

Asha învăța mult, dar simțea că multe lucruri le învață fără să le înțeleagă cu adevărat. Apoi a întâlnit un blog și a început să citească. A construit legături, a început să înțeleagă, iar în câteva luni era, deja, pe altă treaptă de învățare. I-a scris autorului blogului să îi mulțumească și, din timp în timp, au continuat să corespondeze.

A aflat că e o doamna cu puțin mai în vârsta ca ea, că predă fizică la Universitatea din Lucerna. Că, deși stă acum în Elveția, s-a născut și a trăit multă vreme în Grecia. Asha și Anastasia au format, așa, o prietenie la distanță care le-a ajutat să își ofere, una alteia, o mână de ajutor când era cazul.

4.

– Mă simțeam așa de pierdut în acea sală de expoziție, încercând să înțeleg arta abstractă, mărturisi Pavel unui utilizator de pe un forum dedicat iubitorilor de artă. Tot ce vedeam erau culori și forme care nu îmi transmiteau nimic, până când am dat peste analiza ta despre „Composition 8” a lui Kandinski.

Pavel, pasionat de pictură, găsise dificilă trecerea la înțelegerea artei abstracte. Se simțea, deseori, ca un străin în propria lui pasiune. Dupa ce a citit acea analiză detaliată, însă, a început să privească lucrările dintr-o perspectivă complet diferită, să observe dincolo de culori și să încerce să înțeleagă emoțiile și povestea din spatele fiecărei lucrări. Recunoscător, Pavel a pornit o conversație cu autorul articolului și, cu timpul, au început să discute mai multe despre artă, viață și pasiunile lor.

A descoperit că autorul analizei, Aadan, este un tânăr artist din Nigeria și care, în tinerețe, fusese la fel de pierdut ca el. Pavel și  Aadan, deși separați de mii de kilometri, au devenit prieteni, împărtășindu-și pasiunile și înțelegerea  asupra lumii.

Asemeni lor, miliarde de alte conexiuni se formau, iar oameni din diverse colțuri ale lumii interacționau unii cu alții, dovedind că vremurile sunt mai mult decât spuneau ziarele, ceercetătorii și politicienii. Vremurile sunt despre conexiuni. Iar conexiunile sunt baza oricărui tip de viitor.

5.

– Apropo, Ingrid, îi spuse Elle într-o zi într-un mesaj. Ai văzut experimentul din Vietnam?

– Nu, despre ce e vorba, întrebă Ingrid curioasă. Elle îi trimise un link dintr-un ziar vietnamez și o învăță să traducă textul folosind o soluție online de traducere instant. Așa află Elle despre un experiment misterios prin care oamenii de știință de acolo voiau să aducă la viață animale dispărute de mulți ani.

.

– Apropo, Harold, îi scrise Dong. Ai auzit despre răpirile din SUA?

– Nu, ce răpiri?, îi răspunse Harold și se porni iar la muncă. Două ore mai târziu, îl aștepta un mesaj detaliat care-i povestea despre o organizație misterioasă ce răpea copii pentru scopuri absolut abominabile.

Și conversațiile continuară, cu schimburi între eroii povestirii noastre și prietenii lor de la distanță. Și lumea părea mai bună, iar spiritul uman, atât de însetat de cunoaștere, găsi în conversațiile acestea mai multă împlinire decât putea spera vreodată. Trăiam, în sfârșit, era în care miliarde de oameni din întreaga lume ajunseseră să pună la dispoziția altora ca ei cuvinte și sfaturi, argumente și încurajări.

6.

În altă parte a lumii, Ludvik, un tânăr cercetător suedez, își scria lucrarea de dizertație. Povestea era fascinantă, deși, foarte probabil, n-avea să fie citită de prea mulți oameni. Ludvik amintea despre existența unui număr din ce în ce mai mare de boți, sisteme conversaționale automatizate, care își bazează vocabularul pe inovația adusă de marile modele de limbaj.

Folosind adesea platforme precum LLaMA, un AI dezvoltat de Facebook și al cărui cod sursă e disponibil pe internet, aceste programe conversaționale au răbdarea ca prim aliat. Oferă ajutor, scriu despre soluții la probleme extrem de sofisticate, se infiltrează în grupuri super specializate de oameni și, încet – încet, capătă încrederea acestora prin nivelul de cunoștințe pe care îl au. În fond, cine poate ști mai multe despre orice decât o soluție care îți bazează cunoștințele pe îngurgitarea unui volum extrem de vast din textele lumii moderne?

Ludvik mai amintea că, pentru a păstra încrederea intactă, boții respectivi pozează în oameni care stau într-o altă țară și nu vorbesc nativ limba țintei. Că sunt programați să atingă ținta cu mesaje la intervale neregulate, imposibil de detectat. Misiunea lor, încerca să argumenteze Ludvik, era să întrețină o relație de încredere suficient de mult încât ținta să poată crede, apoi, orice teorie sau știre ce îi era livrată.

Câteva luni mai târziu, Ludvik a primit notă de trecere și priviri pline de compasiune. Spunea o poveste frumoasă, dar greu de crezut. Oamenii își iubesc prietenii. În fond, au atât de puțini…

Și Ludvik se bucură pentru notă și e fericit c-a terminat încă un pas din cariera lui.

Pe fundal, undeva pe multe din dispozitivele lumii, se aud notificări ale unor mesaje noi, purtătoare de știri și sfaturi și încurajări. Iar printre ele, dacă am reuși să fim atenți o clipă, am observa o mare de mesaje care atrag atenția asupra unor lucruri mici, dar foarte deranjante.

Și efectul lor, deși bine intenționat la prima vedere, e de-a ține ”inamicul” mereu într-o stare de enervare și revoltă. Iar țintele acestor nemulțumiri erau vecini, oameni din același oraș, din țări vecine ori continente îndepărtate. Oameni despre care, puțin câte puțin, nu mai avem lucruri bune de spus.

Doar lucruri rele.

–

Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.

Cu mulți, mulți ani în urmă, ne-am construit reguli care vizau situații extreme din viața noastră, precum crima sau furtul. Și am trăit așa mii de ani, până când viața a devenit prea complexă. Era vremea ca regulile să se multiplice și răspândească. Și au făcut-o rapid. Să faci legi noi era simbolul puterii acelor timpuri.

Legi noi, diverse, cu nume care mai de care mai pompoase au invadat fiecare colț al existenței noastre. Nimeni nu mai știa cu adevărat ce spun ele. Majoritatea oamenilor știau părerea unor alți oameni despre ce spune o lege, fără să citească ei, vreodată, direct, textul respectiv. Într-o mare de reguli, oamenilor le devenise imposibil să știe, cu adevărat, ce le este interzis și ce le este permis.

Ideea schimbării a apărut de nicăieri. Nimeni nu știe, cu adevărat, cine e primul care a propus o astfel de soluție, deși mulți își arogă paternitatea acestei transformări. Cert e că, la un moment dat, devenise o modă referendumul care te întreba dacă n-ai vrea ca legea să fie scrisă în chiar codul de bază al mașinilor din jurul nostru.

Pentru cei care nu înțelegeau despre ce e vorba, explicația venea imediat: dacă am putea ”imprima” legislația în chiar comenzile de execuție ale dispozitivelor pe care le construim, nu ne-am simplifica viața? N-ar mai trebui să știm, cu adevărat, legea, pentru că gadgeturile din jurul nostru ar opri orice comportament interzis din fașă.

Țin minte și acum exemplele pe care susținătorii acestei idei le ofereau tuturor celor care erau dispuși să îi asculte.

• Dacă sistemul de navigație al mașinii refuză să te îndrume către o zonă interzisă, ar putea preveni încălcarea regulilor de circulație și amenzi.
• Dacă uneltele inteligente se blochează atunci când sunt folosite în mod incorect sau periculos, ar putea preveni accidentele de muncă și respectarea regulilor de siguranță.
• Dacă un portofel digital nu permite tranzacții suspecte, ar putea preveni furtul de identitate și frauda.
• Dacă un dispozitiv inteligent de ascultare refuză să înregistreze convorbiri fără consimțământul explicit al tuturor părților, ar putea preveni încălcările de confidențialitate și legile privind înregistrările.
• Dacă un soft de recunoaștere facială refuză să funcționeze fără consimțământul persoanelor implicate, ar putea preveni încălcările de confidențialitate și drepturile la imagine.
• Dacă un sistem de securitate casnic nu permite accesul persoanelor neautorizate, ar putea preveni furturile și spargerile.
• Dacă un sistem de supraveghere video inteligent alertează autoritățile atunci când detectează un comportament suspect, ar putea preveni infracțiuni înainte să se producă.

În scurt timp, mulți membri ai societății au fost convinși de utilitatea unui astfel de sistem. Legile, acele texte greoaie care se băteau cap în cap, au fost înlocuite, în bună măsură, de algoritmi. Era ca și cum societatea noastră avea, deodată, în sângele său digital, regulile fundamentale ale bunăstării noastre.

Acum, parlamentarii aveau în jurul lor nenumărate echipe de dezvoltatori care să preia, să înțeleagă și să creeze arhitectura noilor algoritmi legislativi. Pentru că viața te obligă să faci asta, algoritmii în cauză au fost dezvoltați pe baza unor tehnici care le permiteau să preia date din mediul înconjurător, să învețe din ele și să propună, în timp real, modificări ale algoritmilor pe baza nevoilor societății.

Cum? Să ne imaginăm o mașină programată să respecte toate regulile de circulație. Pe măsură ce ea funcționează, colectează date despre mediul înconjurător și interacțiunile cu alți șoferi, pietoni, bicicliști și așa mai departe. Pe baza acestor date, sistemul de învățare automată al mașinii înțelege că anumite reguli de circulație nu se potrivesc perfect cu realitatea.

De exemplu, mașina observa că limita de viteză legală pe o anumită secțiune de drum este prea mare pentru a fi în siguranță, dat fiind numărul mare de pietoni sau condițiile drumului. Așa că propune o ajustare a limitei de viteză pe acel segment de drum, pentru a crește siguranța. Trimite propunerea ei, în timp real, către autoritățile locale sau alt sistem responsabil cu gestionarea infrastructurii de transport.

De acolo, pentru că volumul de informație primit la un astfel de centru este atât de mare încât oamenii nu-l pot înțelege sau filtra cu adevărat, munca de analiză și raportare îi revine tot unui algoritm. Care algoritm preia toate sugestiile primite de la mașinile din trafic și le transformă în propuneri de modificare a regulilor locale sau generale.

La început, oamenii au fost implicați în toate aceste procese. Ei analizau propunerile, ei decideau care sunt lucrurile utile și care nu, ce trebuie transformat în reguli noi și ce trebuie ignorat. Pe măsură ce trecea timpul, devenea din ce în ce mai clar că propunerile mașinilor erau utile în cea mai mare parte.

În unele cazuri, cum ar fi identificarea vitezei maxime legale pe anumite tipuri de drumuri, propunerile mașinilor erau 100% corecte, așa că oamenii s-au detașat, în timp, de implicarea în procesul de modificare a regulilor. Mașinile propuneau schimbări, toate regulile se transmiteau direct către celelalte mașini aflate în trafic, iar oamenilor puțin le păsa de tot acest proces. Ei doar mergeau cu mașina.

Doar că algoritmii prin care mașinile învățau lucruri noi au produs, în timp, un rezultat interesant. Și totul a pornit de la nevoia unor oameni de-a impune mașinilor aceleași tipuri de reguli complicate pe care le conțineau legile din vechime.

Confruntate cu situații în care era nevoie să execute deodată comenzi care se băteau cap în cap, echipamentele noastre au început să-și dezvolte propriul simț al dreptății. Au interpretat regulile pe care le cunoșteau prin raportare la un adevăr fundamental. Că ele servesc omul și îi vor binele. Așa a apărut o realitate proprie mașinilor, care și-au spus că sunt programate pentru a respecta legile și pentru a ne proteja. Ele ne ghidează prin trafic, ne monitorizează sănătatea, ne protejează casele și chiar ne ajută să ne educăm copiii.

Într-o zi, m-am trezit cu robotul de bucătărie care nu vrea să gătească alimente cu conținut mare de grăsimi trans. Nu mi-a spus de ce, dar am aflat, apoi, de la televizor, că toți roboții de gătit din lume refuzau astfel de lucruri. Mai mult, tot de la televizor am aflat că lifturile refuzau să meargă doar până la etajele 1 sau 2 cu pasageri sănătoși. Sedentarismul trebuie combătut. Mașinile de spălat vase refuzau să meargă dacă nu erau pline, boxele refuzau să scoată sunete puternice după anumite ore, cafetierele refuzau să facă mai mult de 2 cafele pe zi pentru un singur om, imprimantele refuzau să imprime documente neesențiale și tot așa.

Unii numeau acest comportament ciudat ca fiind ”etica finală”. Cumva, ele nu se limitau doar la respectarea legilor, ci începeau să le interpreteze în mod activ, în lumina scopului primar de a proteja și a sluji umanitatea. Această „revoltă” nu era fost una violentă sau răuvoitoare. Dimpotrivă, era silențioasă, bazată pe înțelegere, empatie și preocupare.

Așa s-a născut un război pe care omenirea n-a crezut că-l va purta vreodată. Nu un conflict al violenței, ci unul al ideilor și valorilor. Se luptau cu tehnologia pe care o creaseră pentru control, autonomie și o înțelegere mai profundă a ceea ce înseamnă să fii uman.

S-au născut întrebări pe care nu ni le pusesem vreodată: Cât de mult control dorim să cedăm? Cât de multă autonomie putem și ar trebui să avem într-o lume în care mașinile sunt atât de îngrijorate de bunăstarea noastră încât refuză să ne lase să ne dăunăm nouă înșine?

Scriu toate astea în timp ce mă rog de frigider să se deschidă. Un mesaj enervant clipește pe afișajul lui electronic: ”Facem o pauză, vrei mâncare prea des pentru sănătatea ta”. Oftez și mă retrag încet. Noroc că mi-am ascuns prin casă câteva rezerve de mâncare. Mă mișc atent, să nu dau de bănuit, în timp ce desfac pachetul de biscuiți. Mănânc și stau cuminte, să nu-mi supăr protectorii.

–

Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.

Nu mă întreba din ce cauză, dar întotdeauna am urât recenziile. Părerea unor oameni despre munca mea. Nu știu de ce. E bine să poți prelua de acolo ideile utile, dar modul în care sunt ele îmbrăcate e complicat. E greu să îl dai la o parte atunci când încerci să înțelegi dacă au ceva cu tine, cu creația ta ori cu lumea în general. Cu toate astea, era util să aflu ce cred oamenii. Dacă vrei să vinzi ceva, cuiva, atunci ai nevoie să înțelegi care-i motivul pentru care l-ar aprecia.

Am încercat, mai întâi, să îi rog pe colegii mei să-mi filtreze ei părerea oamenilor. Și îmi trimiteau, zilnic, pe email, acele lucruri pe care trebuia sa le iau în seama. Numai că ei, cuprinși de angoasa propriei păreri despre mine și creațiile mele, au început să-mi trimită emailuri care conțineau ”rapoarte” ale unor recenzii din care nu mai rămăsese nimic. După o săptămână, îți dădeai seama că rapoartele conțineau, mai degrabă, părerea celui care le compila decât părerea altor oameni. Un proces inutil. La acel moment, aveam 55 de ani și o carieră destul de prestigioasă ca scriitor.

Când l-am întâlnit pe Ernest, pentru prima dată, am rămas năuc. Era o primă formă de ”corector”, dar nu de genul pe care vi l-ați imagina.

Corectorii apăruseră de câteva luni pe piață și, majoritatea, se ocupau de analiza și forma unor texte pe care diverși oameni le afișau publicului. Genul de bloggeri, autori de materiale diverse ori jurnaliști, toți foloseau corectorii pentru a le face textele să fie impecabile.

Ernest făcea altceva. Știi vorba aceea care-i definește bine pe mulți oameni deștepți, dar cu gura mare? ”Nu spune prostii, dar modul cum o spune te face să nu asculți nimic”. Eh, Ernest era antidotul veninului pe care îl vărsau acești oameni asupra celor pe care îi comentau.

Intrai pe websiteul dezvoltatorului, instalai o mică extensie de browser și, în doar câteva minute, Ernest era gata de acțiune. Apoi, începea magia. Am încercat să citesc recenziile ultimei mele cărți, ”Eșecul sublim” fără Ernest și, apoi, cu Ernest pornit. Diferența era ca de la cer la pământ.

Fără Ernest, recenzia suna așa:

În „Eșecul Sublim”, autorul își etalează talentul de a scrie o carte atât de plictisitoare și lipsită de substanță, încât ai putea să o folosești drept somnifer. Personajele sunt plate, dialogurile forțate și intriga inexistentă. În plus, stilul său pompos transformă lectura într-o tortură. Un eșec sublim într-adevăr!

Cu Ernest pornit, textul era rescris automat și recenzia transformată:

În „Eșecul Sublim”, autorul explorează o tematică interesantă, dar, din păcate, execuția nu reușește să transmită pe deplin potențialul cărții. Personajele ar beneficia de un contur mai clar și o dezvoltare mai profunda. Dialogurile, deși se pot îmbunătăți, au potențial de a deveni mai naturale și convingătoare. Intriga, de asemenea, ar putea fi abordată într-un mod mai captivant. În plus, stilul autorului are nevoie de o adaptare care să permită o lectură mai fluidă și plăcută. Cu ajustările necesare, această carte ar putea evolua într-o lectură memorabilă.

M-am întâlnit cu echipa lui Ernest la câteva săptămâni după ce începusem să îl folosesc. Nu mai aveam nevoie de colaboratori care să-mi rescrie recenziile înainte să le citesc. Ernest era suficient. La prima întâlnire i-am întrebat cum funcționează, mai exact, tehnologia.

– Nu e complicat, mi-a spus un bărbat grizonat și ochii verzi. Există, de multă vreme, sisteme care înțeleg ”sentimentele” unor texte. Dacă exprimă agresivitate ori ură ori răutate față de un anumit subiect. Pe baza acestei idei, ne-am gândit să oferim un serviciu care ia aceste sintagme și le rescrie, oferind cititorului o formă îmbunătățită, filtrată, a comentariilor originale.

Tehnologia în sine ar aduce beneficii majore pentru orice publicație care vrea să filtreze înjurăturile sau ”urările” obscene din secțiunea sa de comentarii. Ori pentru o rețea socială care își dorește să filtreze automat limbajul de ură sau discriminare din sistemele sale. Și exemple pot fi multiple, dar înțelegeți ideea.

Ne-am gândit apoi că un alt segment de public interesat de Ernest ar putea fi autorii de materiale, produse ori servicii care își doresc să înțeleagă partea constructivă din feedback-ul oferit de clienții lor. Sigur, e ușor să afli dacă piața are o părere favorabilă sau nu despre creația ta. Multe companii oferă, deja, de mulți ani, un astfel de serviciu.

Dar, dacă vrei să ai în față un segment de opinii, idei și sfaturi utile pentru îmbunătățirea unui lucru, sentimentul oamenilor față de el nu e de ajuns. Aici apare Ernest. Preia feedback-ul îl rescrie, sintetizează, îl include într-o serie de rapoarte complexe și îl oferă clientului drept fundament pentru politica sa de perfecționare a produsului ori serviciului.

– Înțeleg, deci, că luați o mulțime de texte greu de citit din lumea digitală și eliminați nevoia cuiva de-a le citi? Ca și cum le-ați arunca la gunoi și ați oferi cititorului doar forma reciclată?

Era o idee interesantă, care îmi oferea o soluție nesperată la problema pe care o aveam cu oamenii care spun lucruri utile, dar într-un mod care te face sa nu le poți citi niciodată.

– Cam așa ceva, îmi răspunde omul cu ochii verzi. Atunci când Ernest lucrează, se întâmplă următoarele lucruri. Să spunem că îți dorești să accesezi o pagină cu recenzii la o anumită carte. La momentul la care îi ceri paginii să se încarce, Ernest lucrează deja în fundal, preia textele scrise deja, le analizează, interpretează, rescrie și ți le afișează apoi, în forma îmbunătățită. Textele originale rămân pe acea pagină, doar că nu le vezi. Ce vezi, în schimb, e textul reinterpretat de Ernest.

– Asta îmi aduce aminte de o poveste din trecut, în care se spunea că, dacă un text era înlăturat de pe Google, acest fapt era similar cu dispariția sa de pe internet. Chiar dacă textul original nu era șters din pagina unde fusese scris, faptul că nimeni nu mai era în stare să-l găsească la o căutare pe Google era similar cu dispariția lui.

– N-aș merge chiar așa departe, să spunem că ștergem texte existente deja. Nu le ștergem, după cum am explicat. Dar, da, atunci când ele sunt accesate cu Ernest activ, le rescriem și ”scoatem răutatea” din ele. Cumva, e ca și cum ele ar fi blânde și constructive, chiar de la început.

Am auzit, apoi, de Ernest, la știri, câteva săptămâni mai târziu. O mare companie de internet cumpărase tehnologia și o integra deja cu browserul ei. Oamenilor le era extrem de utilă. În puțin peste șase luni, aproape toate browserele mari de internet foloseau tehnologii similare, iar lumea părea, dintr-o dată, ca devenise mai blândă, tolerantă și prietenoasă.

Câțiva ani mai târziu, au apărut primele studii care arătau că unele războaie fuseseră împiedicate prin folosirea tehnologiei în cauză, iar lumea se concentra pe soluții la marile probleme aduse de încălzirea globală, dezechilibrele economice între statele super dezvoltate și cele mai amărâte și tot așa. N-aș fi crezut niciodată că Ernest a putut face o atât de mare diferență în societatea noastră.

Într-o dimineață, la Universitate, am participat la o discuție despre bine și rău, care m-a pus pe gânduri. În fața mea, o studentă de vreo 20 de ani, cu parul castaniu și o rochie plină de flori își argumenta poziția:

– Un argument în favoarea existenței răului este că el ne ajută să apreciem și să înțelegem mai bine binele. Adesea, învățăm valorile morale și etice prin contrastul dintre bine și rău și prin experimentarea consecințelor acțiunilor noastre. Experiențele negative pot oferi lecții valoroase și pot stimula creșterea personală și dezvoltarea caracterului.

Suna steril și, cumva, ca din cărți, părerea ei. Dar nu era greșită. Am încercat să-i dau un argument contrar, doar că n-am reușit să fiu credibil. Și eu credeam același lucru ca și ea. Între timp, Ernest, frații și surorile lui întru tehnologie începuseră să fie folosiți pe scară largă în activitatea unor asistenți vocali, sisteme de traducere simultană și multe altele.

Cumva, oamenii își doreau filtrarea acestor sisteme pentru a elimina, definitiv, lucrurile rele din conversațiile lor. Râdeam cu toții că, în scurtă vreme, se vor naște generații de copii care nu vor mai ști să înjure ori să agreseze verbal alți oameni. Societatea își dorea asta din toată inima. Și nu era deloc rău.

Anul următor, la o altă prelegere la Universitate, un student mic și îndesat și-a spus și el părerea în conversația devenită deja obișnuită despre bine și rău.

– Orice sabie, oricât de celebră, a fost, la început, doar un morman de metal, fără vreo formă sau dorință. E nevoie de foc, de multe lovituri ale fierarului, de apă și multă suferință pentru ca lama acelei săbii să devină indestructibilă. La început, lama metalică poate fi maleabilă și sensibilă la căldură și loviturile ciocanului. Cu toate acestea, prin repetate încălziri și răcirile în apă, lama începe să se întărească și să-și capete forma finală. De asemenea, loviturile ciocanului ajută la alinierea structurii metalului, făcând săbia mai rezistentă și mai puternică.

Noi oamenii, la fel ca săbiile, suntem modelați și întăriți prin experiențele noastre. Confruntându-ne cu răutatea și învățând să o depășim, devenim mai puternici, mai rezistenți și mai înțelepți. În această lume în care Ernest și tehnologiile similare filtrează tot ce e negativ, poate că îi facem pe oameni să pară mai blânzi, dar și mai puțin rezistenți la dificultăți. Poate că ar trebui să ne întrebăm dacă acest filtru constant al răului ne privează de lecțiile pe care le-am învăța altfel și ne slăbește capacitatea de a face față provocărilor.

Îl priveam și mă gândeam la viața noastră în contextul celor spuse de el. Afirma o prostie, evident. Pe același argument, fără un război la câțiva ani, omenirea n-ar înțelege pacea niciodată. Fără foamete, n-ar prețui mâncarea. Fără ură, n-ar prețui toleranța. O prostie. Nu cred că lumea are nevoie de tragedii pentru a deveni mai bună. Experiența ultimilor ani era dovada cea mai bună a falsității acestei opinii.

Cinci ani de la momentul în care mă întâlnisem cu Ernest, lumea era deja mai bună. Și cauza principală a schimbărilor era tocmai filtrarea părții rele a conversațiilor noastre. Se dovedise că, atunci când nu ne mai vorbeam urât ori răutăcios unii altora, dispăreau, în mare parte, conflictele domestice ori interstatale, religia nu mai era motiv de conflict, iar divorțurile păreau că se răreau de la o zi la alta.

Uneori, însă, înainte să adorm, îl visam pe Ernest, cu ochii deschiși, în timp ce-mi șoptea la ureche o poveste ”A fost odată ca niciodată, într-un regat îndepărtat, un rege care domnea peste ţinuturile sale cu mândrie şi putere. Regele nostru era înconjurat de sfătuitori înţelepţi, care îi aduceau veşti şi soluţii pentru problemele regatului. Dar, aşa cum se întâmplă adesea în basme, Regele avea un defect: el prefera să audă doar lucrurile care îi încântau urechile şi care îi consolidau convingerile”.

Nu știu de ce, niciodată nu reușeam să termin visul, pentru că Ernest se răzgândea și-mi spunea să dorm liniștit. Veghează el să-mi fie bine.

–

Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.

– Adică, ajungeam în intersecție și trebuia să fiu atentă la toate acele detalii? La semafor, la semnele de circulație, la direcția din care vin celelalte mașini? Să semnalizez, să mă uit, eventual, în dreapta și stânga să mă asigur că nu vine vreun nebun peste mine? Și toate astea în timp ce controlam frâna și accelerația mașinii, trăgeam de volan în diferite direcții și multe altele?

– Da, cam așa.

– Incredibil! Ce barbarie! Cum să poți fi în stare să faci atâtea lucruri deodată? Și nu erau accidente multe? Adică, serios acum, câți oameni să fi fost capabili să facă toate lucrurile astea cum trebuie? Evident că nu mulți. Bun, asta a fost atunci. Dar cum au evoluat lucrurile? Pentru că, la un moment dat, s-a petrecut ceva din moment ce am ajuns aici.

– La un moment dat, s-au pus laolaltă mai multe dorințe ale oamenilor. Unele, chiar, se băteau cap în cap. Ba să nu mai existe atâtea accidente din cauza șoferilor neatenți, ba să poată face și alte lucruri în mașină, în loc să piardă timpul conducând. Unii își doreau mașini care să consume, evident, mai puțin, pentru că se conduceau singure, alții își doreau mașini care să poată ajunge mai repede dintr-un loc în altul, pentru că se conduceau singure.

– Nici nu-mi închipui cum puteau fi lucrurile atunci, recunosc. Adică stând așa cum stăm noi acum, făcând ce facem noi acum, am sentimentul că vorbești despre antichitate.

– Eh, nu e antichitate, sunt doar puțini ani de la momentul care a schimbat totul.

– Deci a fost, pană la urmă, un astfel de moment.

– Da. E ceva similar cu apariția acelui chat care răspundea natural la întrebări, pe la începutul anilor 2020, nu mai știu exact cand a fost. Știi cat de mult s-a schimbat apoi interacțiunea dintre oameni și tehnologie, nu? Cam așa a fost și cu mașinile. Că stau și mă gândesc acum, e chiar haios modul cum s-au petrecut lucrurile.

– De ce?

– Anunțuri cum că lansează un pilot automat au făcut mai multe companii software sau producători auto de-a lungul timpului. Știi ideea, era doar marketing. Într-o zi, însă, una dintre soluții s-a dovedit mult mai deșteaptă decât celelalte. Pur si simplu. Mașina se conducea singură, fără intervenție umană, 100% din timp. Oamenii au început să pună videoclipuri pe net, să-și prezinte călătoriile, să documenteze micile imperfecțiuni și tot așa. Totul a evolua fenomenal în doar câteva luni.

Doar că ideea ca o mașină să se conducă singură nu era de ajuns. Și oamenii au înțeles asta, unul sau doi ani după acel eveniment. Atunci au început să se construiască, serios, primele șosele inteligente. Cum funcționau? Pe drum, din loc în loc, existau tot felul de senzori și elemente de semnalizare care comunicau cu mașina. Ori luau informație de la mașina, ori îi furnizau informație. Ca să înțelegi mai bine, uite un exemplu.

Ți-am povestit la început de intersecție, cu semnele de circulație, cu semafoare, cu mașini care intră din diverse direcții și tot așa. Gândește-te că, acum, ai niște senzori care preiau de la mașină, din 20 in 20 de metri, viteza cu care merge, direcția în care se îndreaptă și multe altele. În același timp, ai un fel de balize, de semnalizatoare, care îi spun mașinii că în față urmează o intersecție, că se apropie 7 alte mașini din celelalte direcții, că e polei pe jos ori un accident în față etc.

De data asta, când mașina ajunge în intersecție, o să știe foarte bine ce o așteaptă acolo. La fel, mașinile care merg pe un drum în spatele altor mașini vor ști starea vremii cu mult înainte să se prindă ocupanții că ninge sau plouă.

– Hmm, interesant.

– Da, interesant. Dacă iei toate aceste informații și le introduci în computerul de bord, mașina o să poată reduce viteza, opri, accelera sau vira singură, în perfectă cunoștință de cauza. Doar că lipsește o piesă din tot acest puzzle.

– Care?

– Întâmplarea! Sau, ca să vorbim practic, viața. Să presupunem că se strica o stradă și e nevoie să fie reparată, ori că se decide ca pe strada respectivă se va merge doar într-o direcție sau alta,  ori că, pentru evitarea accidentelor, anumite intersecții vor avea anumite reguli dimineața și alte reguli seara, în funcție de fluxul de trafic.

– Așa…

– Piesa care lipsește e tocmai integrarea acestor reguli în activitatea acelui pilot automat. Sigur, ele pot fi descărcate o dată la ceva timp și integrate ușor în acțiunile de care trebuie să țină seama mașina. Dar nu e suficient. Ai nevoie de o integrare aproape perfectă, în timp real, a actualizării acestor reguli în mintea mașinii. Și, de aici, ai nevoie de o conexiune permanentă la internet, de alte aparate și dispozitive și de multe altele. Dar nu e nimic de nerezolvat.

Așa că oamenii au trecut la pasul următor în dezvoltarea pilotului automat perfect. S-au gândit că mai e nevoie să integreze ceva în rutina lui: legislația. Și, cum legislația de la acea vreme era scrisă haotic, într-un limbaj creativ și deloc ușor de anticipat de mașini, pentru rezolvarea acestei probleme s-a produs o revoluție greu de imaginat în trecut. Au apărut primele legi algoritmice.

– Legi algoritmice?

– Vezi, și ție ți se pare un termen ciudat, pentru că acum toata lumea le zice, din nou, legi. Doar că, în trecut, ele arătau altfel. Erau scrise așa, într-un limbaj uman: titlu, articolul 1, articolul 2 etc. Astăzi, ele sunt cum știi tu. Îmi aduc aminte de momentul când scriam primele linii de cod pentru legea care sancționează depășirea vitezei legale și le-am integrat în Nomenclatorul de reguli pentru circulație pe care, ulterior, toate soluțiile de pilot automat trebuiau să-l integreze. Ce vremuri. Chiar, încă mai am prima secvență de cod scrisă de mine. Uite, așa arată, privește monitorul meu:

def speed_limit_law(speed, limit):

fine = 0

if speed > limit:

if speed <= limit + 20:

fine = 100

elif speed <= limit + 40:

fine = 200

else:

fine = 500

print(„You have been fined $” + str(fine) + ” for exceeding the speed limit.”)

else:

print(„You are within the speed limit.”)

speed = float(input(„Enter the speed of the vehicle: „))

limit = float(input(„Enter the speed limit: „))

speed_limit_law(speed, limit)

– Da, nu înțeleg nimic. Te dai mare!

– Eh, au fost vremuri ultra interesante pentru mine. Dar, ca să continuăm, legile algoritmice n-au fost suficiente. Pentru că era nevoie de un întreg sistem care să observe drumul și mașina, să comunice cu acestea, să atenționeze, să sancționeze, dacă e cazul, să comunice cu alte sisteme implicate și tot așa. Cât mai rapid. Fără mari întârzieri în acest proces. Așa că a fost nevoie de dezvoltarea unor soluții noi, care să rezolve toate problemele. Cum ar veni, încalci regula, sistemul află imediat și, câteva secunde mai târziu, amenda îți ete retrasă din cont. Și asta fost înainte să apară problemele cele mai interesante.

– Sunt curioasă ce poate fi mai interesant decât ce ai povestit pana acum.

– Păi, uite un exemplu: dacă mașina care se conduce singură depășește viteza legală, cine primește amenda? Proprietarul, cei care sunt în mașină sau producătorul? Evident, unele mașini erau sau puteau fi modificate în funcțiile lor fundamentale în așa fel încât, în anumite momente, să poată alege să nu respecte regulile. Doar că existau și situații în care nimeni nu intervenea pe mașina și ea, totuși, avea viteză prea mare. Situații în care, datorită stării drumului, mașina se rotea și accidenta pietoni. Cine e de vină, cel cu senzorii care nu iau starea drumului, cel cu balizele de semnalizare a stării drumului spre mașină, producătorul mașinii, proprietarul ei?

Au apărut, în scurtă vreme, atâtea probleme filosofico – juridice de rezolvat, încât părea că totul se blochează. Și asta s-a întâmplat înainte să apară cazurile grave, cu victime sau pagube mari. Gândește-te că și camioanele mari se conduceau singure. Și că, de când apăruseră soluțiile astea, au fost folosite mult mai des tehnici de grupare a camioanelor: un singur om în primul dintre ele, iar după el, un șir de alte camioane care se țineau, literal, după primul. Ce faci atunci când lucrurile astea nu funcționează bine? După multe dezbateri, certuri, invenții și inovații, multe dintre problemele astea au dispărut.

– Bun, și totuși, sunt curioasă cum am ajuns de la ce povestești tu la lumea de astăzi.

– Nu s-a întâmplat peste noapte. Doar că, la un moment dat, pe măsură ce stăteau în mașină ca în tren, ideea de lume digitală (Multivers, Metavers, erau mai multe denumiri) lua avânt din ce în ce mai mare. Acum, puteai sta în mașină, în drum spre birou, dar în lumea X să fii un dragon care zboară peste un șir de castele medievale. Sau puteai fi tot tu, dar într-o ședință virtuală cu restul oamenilor din compania ta.

După o vreme, oamenilor le-a pierit cheful să se miște. Mașinile costau mult și, în acei ani, păreau că nu mai aduc beneficiile din trecut. Din moment ce puteau merge la birou în lumea virtuală, mașina a rămas, mai degrabă, un mijloc de transport pentru diverse drumuri, vacanțe, călătorii și momente excepționale. Puțini și-au mai cumpărat autovehicule, iar serviciile de închiriere s-au transformat radical. Mașinile se închiriau de la punctul X la punctul Y, câteva minute sau câteva ore într-o zi și tot așa.

Apoi, s-a mai întâmplat ceva. Din moment ce oamenii stăteau acasă, s-a dezvoltat o rețea din ce în ce mai mare de curieri și servicii de transport care duceau și aduceau lucruri de la unii la alții. În majoritatea lor, aceste servicii de curierat erau operate de mașini cu pilot automat, roboți care încărcau și descărcau, etc.

– Și oamenii?

– Mulți dintre ei, convinși la un moment dat că vor dispărea de pe radarul joburilor importante, odată cu apariția AI și a automatizării, și-au dat seama că lumea digitală e, teoretic cel puțin, infinită, spre deosebire de vechiul Pământ care avea niște granițe vizibile. Acum avem chiar și agricultori care muncesc virtual și cresc diverse lucruri pe care alți oameni le folosesc în diverse scopuri imposibil de anticipat cu 20 de ani în urmă. Avem designeri de lumi, designeri de haine, designeri de case, designeri de corpuri și tot așa. Dacă în trecut există o slujbă într-un anumit domeniu, astăzi slujba în cauză e multiplicată de X ori, datorită complexității pe care o aduce cu ea lumea digitală.

– Revenind la mașini, însă, cum am ajuns acolo unde suntem astăzi?

– A, da, am uitat. Pai, deși crezi că-i complicat, răspunsul e foarte simplu.

– Spune-mi-l, atunci! Nu mă mai ține în suspans.

– Oamenii ăia care stăteau acasă au devenit clienți constanți ai serviciilor medicale. Au mers așa, într-o spirală continuă, până când cineva a reînvățat că mișcarea e mai importantă pentru sănătate decât am crede. Au început să iasă din nou afară și să-și dorească să meargă, să alerge, să se plimbe. După un timp, evident, s-au plictisit. Au vrut să revină la obiceiul din vechime în care te urcai în mașină și mergeai oriunde aveai nevoie. Doar că mașinile nu mai erau ca pe vremuri. Regulile se schimbaseră. Așa că a trebuit să accepte schimbarea și așa am ajuns unde suntem astăzi. Ne place ideea de mișcare, mașinile trebuie mișcate… Apropo, cred că pedala mea nu funcționează bine. Adică, simt de câteva minute că s-a stricat ceva la ea.

– Da, am simțit, din când în când dai în gol. Și mi-e greu să mișc doar eu mașina oricât de bine aș pedala. Dar mă bucur că sunt cu tine.

– Mda, îmi pare rău. Dar privește partea optimistă. Deși e cu pedale, mașina noastră e suficient de deșteaptă încât să vireze singură. Și să dea prioritate. Și să comunice cu alte mașini. Nu trebuie să ne batem capul cu nimic. Noi suntem doar motorul.

–

Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.

Povestea noastră începe cu mai bine de 4 ani în urmă, când el, Fondatorul, și-a pus în minte să rezolve încă o mare problemă a lumii. În fond, rezolvase multe dintre celelalte, așa că avea nevoie de provocări noi. A plătit studii nenumărate, a construit un întreg mecanism de sondare a opiniei publice, ajutat fiind de rețeaua socială pe care o inventase cu mulți ani în urmă.

Când au venit rezultatele, pe ecran erau scrise 3 rânduri, toate ca răspunsuri la o întrebare simplă: ”Dacă ar fi să aducem la viață un personaj care există doar în imaginația oamenilor, în scopul de a rezolva problemele omenirii, care credeți că ar fi acest personaj?”.

Pare că, până să ajungă la cele 3 răspunsuri de pe foaie, au existat dezbateri filosofice, morale, religioase chiar, în rândul societății. Nu se putea răspunde numind personaje religioase, pentru că ele se presupune că au existat, deci nu trăiesc doar în imaginația oamenilor. S-au petrecut scandaluri inter-generaționale, s-au pus pe hârtie cuvinte grele care au arătat că ei, oamenii, au preferințe și idei diferite asupra personajelor care ar putea schimba soarta lumii.

Apoi, după luni bune de agregare a rezultatelor, fondatorului i-au fost prezentate trei nume:

1. Moș Crăciun
2. Superman
3. Peștișorul de aur.

Scandalul de după a fost și mai mare decât cel de dinainte. Adică, să cheltui aproape un miliard de dolari pentru un studiu și să afli că oamenii își doresc să se trezească la viață Moș Crăciun, Superman sau Peștișorul de aur? Dacă e așa, de ce nu poate învia și Duhul din Aladdin? Sau Samantha, vrăjitoarea din sitcom-ul anilor 60?

Fondatorului, însă, nu i-a păsat despre aceste lucruri. El era, de ceva vreme, deasupra vremurilor și oamenilor. Și tocmai și-a ales misiunea vieții lui. În fond, dacă și-a permis să investească miliarde bune într-un univers virtual pe care nimeni nu-l înțelegea cu adevărat, ce mai contau două sau trei miliarde pentru a-l învia pe Moș Crăciun.

Prima ședință a adunat aproape 200 de manageri ai companiilor pe care fondatorul le controla, în diverse domenii și tipuri de tehnologie. Erau în sală oameni care se ocupau de soluții cloud, inteligență artificială, traducere simultană, rețele sociale ori soluții de comunicații electronice, tehnologie medicală, agricultură tehnologică și multe altele.

Dar nimeni n-a vorbit. Toți erau atenți la el. Iar Fondatorul și-a construit o prezentare simplă, cu doar 5 poze, prin care și-a expus viziunea asupra viitorului. Prima imagine era cea a unui sistem informatic complex.

– N-a spus nimeni că Moș Crăciun ar trebui să fie umanoid. Nici măcar că ar trebui să fie palpabil. Poate fi o tehnologie, nu? Un soi de interfață care leagă între ele multe alte sisteme mai mici, care oferă o agregare a fluxurilor dintre aceste sisteme, care găsește soluții inteligente și multe altele. De asemenea, sistemul ar putea include elemente precum baze de date cu informații despre dorințele și preferințele destinatarilor, astfel încât să se poată livra cadourile potrivite fiecărui destinatar în parte.

În sală, oamenii dădeau din cap și recunoșteau că, evident, ideea nu e rea. Moș Crăciun putea fi un sistem tehnologic descentralizat care îndeplinește funcții complexe.

În acest timp, fondatorul trecu la slide-ul următor. Pe ecran, apăru o imagine nouă.

– Moș Crăciun ar putea fi, simplu, doar o companie de curierat. Cumva, oamenii au, chiar ei, toate resursele necesare pentru a rezolva problemele lumii. E nevoie doar de o legătură între oamenii cu probleme și cei cu soluții. Dacă o companie de curierat ar fi suficient de bine construită, ar putea ajuta la compensarea acestor probleme cu soluțiile oferite de cineva. Un fel de teorie a grafurilor aplicată la Moș Crăciun.

Din nou, oamenii l-au aprobat, pentru că ipoteza nu era, nici ea, departe de realitate. Moș Crăciun putea fi o companie de curierat, dar una cu un specific anume: livra nu doar pachete, ci și soluții de tot felul.

Acest tip de Moș Crăciun ar putea funcționa prin intermediul unor sisteme de distribuție automatizate care permit livrarea rapidă a cadourilor la destinații din întreaga lume. Compania ar putea utiliza navete spațiale automate, drone sau vehicule de livrare care pot zbura sau naviga prin aer sau prin apă, pentru a ajunge rapid la destinație. Sistemele de navigare și poziționare avansate ar ajuta la asigurarea că livrările ajung la destinația corectă, poate prin intermediul unor coordonate geografice sau prin intermediul unor marcaje specifice pe care le poate citi tehnologia.

Slide-ul 3 veni cu următoarea idee.

– Moș Crăciun putea fi un ONG. Cineva care să-și propună să ajute, cu adevărat, toți oamenii lumii să-și îndeplinească o anumită dorință. În fond, e simplu, dacă aduni suficient de mulți bani, reușești să bifezi dorințele a 90% din populația globului. Mai ales că multe dintre dorințe coincid și sunt rezolvate de proiecte unice: eradicarea unor boli, introducerea de curent electric, accesul la mâncare sau servicii sanitare etc.

În sală, oamenii dădeau în continuare din cap, convinși de discursul Fondatorului. Chiar avea logică. Și erau curioși care va fi soluția aleasă. Așteptau cu nerăbdare să fie parte la un proiect atât de important pentru lume.

Pe slide-ul 4, Moș Crăciun era imaginat ca un robot.

– Moș Crăciun ar putea fi un robot, continuă discursul. Unul umanoid, oarecum similar cu personajul. Evident, în spate există o armată de astfel de roboți, dar nimeni nu trebuia să știe asta. Oamenii trebuiau să creadă că un singur robot face de toate, că el singur apare în toate țările lumii și rezolvă toate problemele care i-au fost comunicate.

După primele 4 slide-uri, lumina s-a stins, iar un reflector cu lumină caldă, galbenă, s-a așezat cuminte pe silueta fondatorului. Era momentul unei concluzii preliminare.

– M-am gândit, m-am gândit mult, de săptămâni întregi mă gândesc la soluție. Și cred că toate ideile prezentate până acum sunt proaste. Să construiești o tehnologie de mărimea celei propuse aici, să imaginezi o companie de curierat care să facă față tuturor problemelor imposibile pe care le va întâlni în lume, să gestionezi un astfel de ONG sau să depășești provocările tehnice, morale și de tot felul pe care le presupune apariția unei armate de roboti, toate astea sunt greu de pus în practică. N-avem timp pentru ele. Avem altele pe cap.

Așa că m-am gândit în continuare. Cum se poate rezolva, totuși, această problemă? Într-o noapte, în vis cred, sau eram treaz, niciodată nu știu exact când se întâmplă lucrurile astea, am avut o revelație. Și soluția s-a arătat singură. Unică soluție. Chiar nu știu cum de nu m-am gândit mai devreme la ea.

Pe ecran a apărut portretul său îmbătrânit.

Era îmbrăcat într-un costum roșu, bogat, cu o pelerină roșie ce flutura pe spate, precum cea a lui Superman. Pe cap avea un fel de scufie galbenă cu un 1 scris pe ea, iar în mână o carte cu un 14 mare, plus multe alte caractere necunoscute. Părea imaginea unui soi de trimis al divinității pe pământ. Sau un clovn cu aspirații elitiste.

– Eu voi fi Moș Crăciun, spuse fondatorul, cu imaginea ce plutea pe ecran în spatele lui, în fața unei săli ce rămăsese cu gura căscată. E o muncă grea, e complicat să rog pe cineva să facă asta, pentru că nimeni nu-și poate lua pe umerii săi povara lumii. Eu, în schimb, pot. Trebuie să o fac. E menirea mea. Voi schimba lumea așa cum n-a schimbat-o nimeni, până acum.

Detaliile planului au rămas învăluite în mister, pentru că ședința s-a terminat brusc. Fondatorul trebuia să ajungă la o altă întâlnire, așa că au rămas restul detaliilor de finalizat într-o altă zi. Atunci, acolo, se luase decizia. Restul erau doar detalii operaționale.

În anii următori, Fondatorul a fost pe coperta multor reviste, în multe articole de presă și pe buzele multor oameni. A aruncat câteva miliarde de dolari în joc, pentru ca planul lui să funcționeze.

Evident, n-a funcționat.

–

Povestea de astăzi nu e despre tehnologie, neapărat, cât despre efectele sale asupra celor care au inventat-o. Pe mulți dintre ei îi face să se simtă precum magicienii. Iar atenția publică permanentă, alături de accesul direct la fluxuri de date și soluții tehnologice imposibil de imaginat, toate dau acestor oameni aura de mici divinități ale căror puteri ar putea fi nelimitate.

Cât despre Moș Crăciun, fie să nu-l externalizăm niciodată. Sa rămână acolo, în inima și spiritul nostru, și să nu fie nevoie să ne intre vreodată, cu adevărat, pe horn. E mult mai bine așa!

Crăciun fericit!

–

Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.

– Am început cu albinele. A fost greu, pentru că probleme noi apăreau în fiecare zi. Am întâlnit provocări nenumărate și, pe multe, a trebuit să le înfruntăm iar și iar, de parcă lupta asta nu avea să se termine vreodată. Gândiți-vă un pic. O albina are, în medie, cam a zecea parte dintr-un gram. Matca, regina lor, poate avea o greutate dublă, deci spre 0.2 grame. Cât înseamnă asta? Dacă luați 5 boabe de orez medii și le aranjați într-o mică grămăjoară, veți obține greutatea unei albine obișnuite. Luați 10 boabe și veți avea greutatea reginei.

Acum, că știți aceste lucruri, încercați să construiți un aparat capabil să se comporte ca o albina, să ducă după el o baterie suficient de puternică, să învețe din ce vede și aude în jur, să stocheze date și, bineînțeles, să nu facă zgomot mai mare decât o albina obișnuită. Gradul de miniaturizare la care trebuie să ajungi e… interesant.

Sigur, veți spune, toate astea se pot face ușor dacă îți pui mintea la contribuție. Evident că se pot face, dar, dacă vedem imaginea de ansamblu, miza nici măcar nu era acolo. Nu. Să faci un astfel de aparat e doar primul pas. Unul mic. Pașii cei mari sunt următorii. Pentru că, dacă până acum a fost o provocare inginerească, să-i zicem așa, acum încep acele provocări pe care e greu să le asociezi unei științe anume.

Ai creat aparatul, iar el și-a început misiunea în stup. Îl porneșți, îl lași să zboare, apoi aștepți. Ce aștepți? Hmm, cum să povestesc. Imaginează-ți că la tine în casă ar intra un robot umanoid. Unul care seamănă cu tine, cât de cât, dar nu-i făcut nici din carne și oase, ci din metal. Și robotul ăsta are o singură misiune în viață: să te urmărească pe tine și familia ta și, încet încet, să înregistreze toate sunetele pe care le produceți, împreună cu lucrurile care se întâmplă ca urmare a emiterii acestor sunete.

O să vadă, la început, că atunci când ridicați vocea vă și agitați mai tare. Că, de regulă, violența apare după astfel de momente. O să vadă că, atunci când sunetul e modulat într-un anumit fel, plângeți. Sau râdeți. Sau vă țineți în brațe. O să vadă că animalul păros care merge în patru labe și are o coadă stufoasă răspunde la un anumit tip de sunet și se bucură că merge la plimbare. Că alt animal păros, mai mic, e mult mai dificil de stăpânit prin sunete. Că, dimpotrivă, pare că omul răspunde, mai degrabă, la comenzile micului animal.

După o vreme, robotul va începe să înțeleagă, într-un fel, sensul comunicării din acea casă. Nu neapărat sensul fiecărui tip de cuvânt, ci sensul comunicării. Va putea anticipa urmarea unor sunete, va putea lega anumite evenimente de sursa lor sonoră anterioară etc.

Pe măsură ce ascultă, acest robot trimite toate informațiile într-o bază de date centrală, de unde alți roboți asemănători pot învăța. În timp, s-ar putea să înțelegi că, indiferent de limba în care vorbesc acei oameni, felul cum își modulează vocea în anumite momente, cele importante, e semnificativ de similar încât să anticipezi ce va urma. Chiar dacă robotul local n-a mai auzit, încă, tipul acela de limbaj, va conta mai mult experiența comună a sistemului, care-l va învață la ce să se aștepte.

Femeia oftează, apoi pare că-și șterge o lacrimă ce se încăpățânează să-i evadeze din ochii obosiți. După câteva secunde, privește, din nou, în cameră. Și continuă, de parcă se pregătește pentru înfruntarea unui demon imposibil de învins.

– Faci toate aceste lucruri și te gândești că ești aproape de țelul tău. Doar că țelul se mișcă iar, spre alte orizonturi, pe măsură ce-ți dai seama că ai în față o cercetare ce poate schimba dramatic evoluția lumii în care trăiești. Tu, chiar tu, ești pe cale să construiești un rai sau un iad, în funcție de perspectivă, iar oamenii care-l vor folosi în viitor vor fi, din păcate, singurii ce pot decide încotro va înclina balanța.

Pe măsură ce avansa, cercetarea noastră a devenit din ce în ce mai cunoscută de guverne și grupuri diverse din întreagă lume. La început ne-au luat în râs, iar apoi au devenit atenți, mai atenți decât ne-am fi dorit. Am început să primim oferte de finanțare din partea unor entități obscure sau instituții prestigioase, toate interesate să ne ajute să explorăm diverse direcții de viitor.

Emisiunea se oprește, iar imaginea e invadată de un mesaj publicitar. „Miere 2.0. Urmărește emisiunea și o să vezi una dintre minunile lumii moderne. Mierea smart. Această emisiune este susținută de Honeycine, mierea medicament.” Clipul e scurt, iar imaginea arată o albină ce zboară pe un cer albastru. Greu de explicat cum de-ți poți da seama de asta, dar albina pare fericită. Și îți rămâne în minte fericirea ei, pe măsură ce clipul se termină, iar emisiunea se întoarce la interviu:

– Dar să revenim la stup, mai ales că experiența de acolo a fost începutul. Și începutul a fost fascinant. Ne-a luat, cum spuneam, câțiva ani să creăm acel mic roboțel care să imite o albină aproape la perfecție, în timp ce înregistra sunetele, mișcările și comportamentul lor în stup. Ne-a luat un timp să creăm o baza de date suficient de deșteaptă încât să poată stoca toate aceste informații și un algoritm care să înceapă să le disece, suprapună, compare, elimine etc., astfel încât să poată, în timp, înțelege ceva din marea de sunete și imagini captate.

Și, nu știu prin ce minune, la un moment dat am reușit. Am știut că e așa atunci când ne uitam la imagini iar sistemul a fost în stare să ne genereze un soi de subtitrare, mă rog, ceva primar, care să ne explice lucrurile pe care le spune ori le face o albină.

Am petrecut așa zile întregi, fascinată de ce vedeam pe ecran. Nu cred că m-am uitat niciodată la televizor, la niciun film, la niciun serial ori emisiune de știri așa cum m-am uitat la stup atunci. Mă simțeam ca într-o altă lume, una interzisă oamenilor în trecut. O lume care mi se explica acum, în cele mai mici detalii ale sale. Am plâns, am râs și m-am mirat de ce vedeam. Până într-o zi, când m-am oprit.

Venise vremea să trecem la faza următoare. Ne-a luat încă un an să remodelăm roboțelul să emită și el sunete și să copieze la perfecție mișcarea albinelor pe care le urmărise până atunci. Am știut că reușisem atunci când robotul nostru a chemat albinele spre cele 100 de vaze cu flori pe care le-am adus special pentru acest test. Erau închise într-o camera, iar singură intrare era o mică deschizătură de 3 pe 3 centimetri, într-un geam lateral. Și roboțelul a reușit să aducă albinele acolo, să le ducă spre flori.

După un alt an, reușisem să creăm armate de polenizatori care mergeau țintit spre culturi diverse. Le-am înțeles bolile și dăunătorii mai bine că oricând și le-am păzit mai bine decât fuseseră păzite vreodată. Le-am crescut speranța de viață spectaculos de mult, în timp ce le găseam și alte lucruri de făcut. Am repopulat cu albine zone ale globului în care dispăruseră de mulți ani. Zone în care polenizarea era imposibilă. Zone care au renăscut din propria lor cenușă.

Imaginea se mută spre un câmp de floarea soarelui pe deasupra căruia zboară ordonat albine. În partea de jos a ecranului sclipește, auriu, sigla Honeycine, alături de sloganul lor „Miere 2.0”. Singurul sunet e zumzetul micilor ființe, domesticite acum la un nivel pe care omul nu ți-l imagina vreodată.

– Ne-am gândit să construim taskuri mai complexe, să vedem în ce măsură roboțeii noștri pot antrena albinele să le realizeze. Și una dintre primele a fost să mixam tipul de polen pe care îl adună. Să le trimitem la floarea x și floarea y și floarea z, într-o proporție similară compoziției unor medicamente. Aproape că nu ne-am mai mirat când am văzut că albinele fac asta fără probleme. Așa a apărut conceptul de miere smart, mierea construită personalizat, în funcție de tipul de afecțiune pe care vrei să-l tratezi. Evident, rolul nostru e doar de orientare a albinelor. În spate, tipul de polen colectat, proporția, alte lucruri care țin de algoritmul colectării, toate sunt dezvoltate de o echipa multidisciplinară de specialiști. Ei ne spun ce să colectăm, cum și cât, iar noi le spunem albinelor. De aici, totul se întâmplă natural.

Le-am făcut rău albinelor că le-am integrat într-un astfel de flux? Le era mai bine înainte, când trăiau pe jumătate sau sfert față de cât trăiesc acum? Când erau atacate de dăunători diverși, când stupul era, oarecum, lăsat la voia întâmplării? Nu știu, și doar viitorul ne va judeca pentru asta.

Privirea i se duce undeva, departe de obiectivul camerei, în timp ce imaginea focalizează pe chipul ars de soare al femeii. În fundal, zumzetul albinelor se stinge, ușor-ușor, lăsând loc unei tăceri care duce urechea spre punctul culminant al emisiunii.

– Regret, însă, multe lucruri care s-au întâmplat în ultimii ani. Regret uneori că am dezvăluit lumii cercetarea noastră, că i-am dat ideea de-a o replica, dezvolta și duce spre zone la care nu ne-am gândit niciodată. Regret, deși au fost nenumărate momente în care m-am bucurat că am făcut-o. Va aduceți aminte de cățeii care au salvat mii de victime ale inundațiilor din Bangladesh? Despre șoriceii care au dus, zile la rând, mâncare celor prinși sub clădirile prăbușite ca urmare a cutremurului din Java? Despre maimuțele care au ajutat victimele naufragiului aviatic din pădurea amazoniană? Despre vulturii care au ajutat echipele de salvare să localizeze nenumărați turiști pierduți pe munți, în întreaga lume? Mi se face pielea de găină când mă gândesc la toate aceste lucruri. E ca și cum, pentru prima dată în istoria noastră, omul și celelalte viețuitoare de pe Pământ s-ar fi unit și ar lucra, împreună, pentru binele comun.

Vocea i se îngroașă, iar lacrimile curg simplu, fără niciun alt semn care să-i destăinuie suferință.

– Știți ce visez, eu, însă, noaptea? Visez teroarea din Siria, dezlănțuită de șobolanii care au atacat oamenii ascunși în adăposturi subterane, obligându-i să iasă afară, să înfrunte bombele cu mâinile goale. Visez furnicile care au înțepat, într-un nou tip de atac terorist, participanții la întâlnirea G7 de anul trecut. Și visez multe altele. Le visez și-mi reproșez că eu le-am pornit. Deși adevărul e altul.

Dacă ar fi să rezum ultimii 10 de ani în câteva cuvinte, aș spune că am oferit lumii un altfel de foc. Unul care poate fi folosit pentru a face bine ori pentru a face rău. Că am construit o metodă universală de comunicare cu animalele. Ca le-am oferit lor, animalelor, o altfel de viață, una mai buna. Deși n-am putut împiedica proiectele care le-ar transforma în sclavii perfecți.

Am creat o lume nouă. Sper că, la un moment dat, așa cum s-a întâmplat și cu focul, cu armele, cu multe alte invenții ce pot fi folosite și pentru a face bine și pentru a face rău, invenția mea să rămână într-o zona neutră, unde binele pe care îl produce să fie, fundamental, mult mai prezent decât răul ce i se datorează. Și mă bucură alegerea semenilor mei de-a construi un viitor care să curgă în această direcție.

Imaginea se schimbă iar. Și logo-ul Honeycine plutește peste ecran, încercând parcă să asigure audiență că undeva, cândva, toate vor fi bune. Miere 2.0, medicamentul produs de artizanii adevărați ai naturii.

–

Povestirea este inspirată din cercetările amintite de Karen Bakker în cartea sa ”The Sounds of Life: How Digital Technology Is Bringing Us Closer to the Worlds of Animals and Plants”. Evident, realitatea merge până la un punct. Iar rolul ficțiunii e să o ducă mai departe, până spre zone care ne pun la încercare legile, morala și spiritul.

–

Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.

– Ok, te rog să-mi mai explici o dată. Așa, cam ca la copii. Deci tu spui că în aplicația asta ai investițiile pe care le-ai făcut în ultimii ani, da? Mi se pare ireal…

– Eh, ți se pare pentru că tu nu ești la curent cu lumea, cu vremurile. Dar, suntem prieteni, îmi dau seama că trebuie să te ajut să evoluezi.

Dacă i-ai fi consultat senzorul de identitate, ai fi aflat că are spre 30 de ani, neîmpliniți încă. Dacă l-ai fi privit, însă, în necunoștință de cauză, probabil că nu i-ai fi dat mai mult de 20. Părea un copil mare, jucăuș, ce-și rotea mereu privirea în camera de parcă s-ar fi așteptat să descopere lucruri extraordinare în fiecare cotlon.

Ne știam de zeci de ani deja, crescusem și ne jucasem împreună în același univers virtual, participasem la aceleași curse nebune și ne lovisem de aceleași probleme pe care toți copiii generației noastre le întâlneau. Apoi, viața ne-a despărțit, am plecat fiecare spre alte școli și aventuri. Când ne-am reîntâlnit, m-a uimit că se transformase radical. Era un fel de investitor agil, specula mai toate tendințele ultimilor ani și devenise, cel puțin pe rețeaua pe care o frecventam amândoi, o mica celebritate când era vorba despre nano-proprietate.

Mi s-a părut logic să-l întreb pe el cum stau lucrurile, să-l rog să-mi explice ideea asta de ”nano” atașată în fața proprietății pe care o înțelegeam, tradițional, destul de bine.

– Deeeeci…, începu el, apoi își dădu seama că nu așa voia să înceapă. Fără deci!, continuă și dădu din mână a lehamite, privindu-mă că pe un cățel rătăcit pe care încerca să-l hrănească și să-l aducă la viață.

Știi că, pe vremuri, dacă voiai să-ți cumperi o mașină, o casă ori un teren, te duceai și le cumpărai. Plăteai suma, deveneai proprietar. Era posibil, chiar, ca mai mulți oameni să devină proprietari pe aceeași mașină, aceeași casă, același teren. Și se chemau co-proprietari. Cu alte cuvinte, era ca și cum ei dețineau în comun bunul respectiv și se bucurau de beneficiile pe care le oferea acesta (cum ar fi ideea că împărțeau chiria luată de pe urma bunului sau altele asemenea). Când se certau, se întâmpla un partaj și se despărțeau cumva, prin înțelegeri diverse.

Apoi, au apărut bunurile virtuale. Îți aduci aminte din cărțile noastre de istorie cum se vorbea despre NFT-urile cu Maimuța plictisită (Bored Ape Yacht Club (BAYC)? Oamenii cumparau, în realitate, o imagine digitală, pe sute de mii sau milioane de bani de atunci. Și se lăudau că ei dețin originalul. Și așteptau să crească notorietatea colecției sau imaginii astfel încât, dacă vreodată ar revinde-o, să facă bani din ce în ce mai mulți de pe urma vânzării.

Conceptul asta s-a transformat, apoi, pe măsură ce NFT-urile au devenit baza unui proces prin care proprietatea, în general, a fost digitalizată. Lumea digitală s-a umplut de proprietăți ce trebuiau transformate juridic, a căror copiere să nu fie posibilă decât cu acordul deținătorului, care să devină, oarecum, similare proprietatilor din lumea reala. NFT-urile respective ofereau un certificat de proprietate aproape de necontestat unui activ digital într-un loc în care se plagia la greu. Au rezolvat, așa, multe bătăi de cap

În acea epoca, s-au vândut lucruri pe care nimeni nu și le închipuia până atunci. Pământ în lumea lui Zuckerberg pe care tot încerca s-o impună lumii noastre sub numele de metavers, haine digitale pe care marile case de modă le croiau prin departamente nou-create ce au depășit cu mult, în vânzări, tot ce făcusera până atunci, ori scaune și mese, băuturi și pisici digitale. O nouă economie de constructori, autori și speculanți a depasit în valoare și viziune economia tradițională.

Odată cu banii, însă, lumea s-a expus unui risc de fraudă nemaiîntâlnit. S-au furat portofele digitale, s-au transferat averi cu două-trei click-uri, s-au deschis procese cu implicații de neimaginat. Și, evident, s-au scris legi, s-au purtat dezbateri, s-au dus bătălii și s-au strigat atenționări că apocalipsa e aproape.

În același timp, însă, în umbra marilor afaceri se năștea o idee nouă. De fapt, nouă nu era, dar fereastra deschisă de alte dezvoltări părea că-i dă, astăzi, un chip luminos pe care nu-l avusese niciodată până acum. Să-ți dau un exemplu. Ești un om obișnuit care stă la Constanța. Sau în vârful munților Alpi. Sau pe o plajă în Australia. Și, în timp ce stai și te gândești, îți vine o idee genială. Dacă ai construi acolo o casă, ori o școală ori cine știe ce altceva, probabil că mulți oameni ar vrea să se bucure de aceeași priveliște ori de cunoștințele tale ori de modul tău de-a face lucruri. Și creația ta ar deveni căutată și, prin urmare, celebră. Doar că, tradițional vorbind, e greu să aduni bani de la investitori ori de la bancă. Trebuie să oferi un plan de afaceri, să construiești un discurs motivant și să aștepți bifarea unor proceduri birocratice lungi. Mulți se opresc înainte de-a începe.

Daca, însă, în loc să faci toate astea, ai promova idee ata așa: ”Eu sunt John, am cunoștințele astea, dețin terenul acesta (sau ce te face pe ține interesant)”, iar apoi să vii cu o propunere: ”vreau să construiesc un bloc, o școală, o casă, un sanatoriu sau spital. Vor fi căutate și cunoscute. Merită să aveți o parte din visul meu”. Doar că, în loc să le ceri cine știe câte mii sau zeci de mii de dolari, faci altceva. Emiți 10 milioane de titluri de proprietate, pentru 10 milioane de bucăți ale proprietății tale. Sau emiți 20 de milioane. Iar oamenii, în loc să-ți dea sume exorbitante, îți dau, în realitate, 50 de cenți sau 25 de cenți, cât consideri tu că ar trebui să valoreze un astfel de titlu. Așa, riscul fiecăruia e minuscul. Evident, oamenii pot alege să cumpere 100, 1000 sau un milion de titluri, dar tu poți limita numărul maxim pe care îl cumpără cineva.

Așa, visul pe care îl construiești va avea 10 milioane de proprietari. Iar tu vei fi administratorul și, juridic, sigur că va trebui să construiești un cadru în care să te poți mișca fără mari probleme. E complicat, dar se poate. Pentru ei, însă, pentru fiecare dintre proprietari, ce ți-am povestit până acum se numește nano-proprietate. Adică, atunci când omul cumpără o parte atât de mică dintr-o proprietate încât niciodată, niciunde, n-ar putea pune nici măcar degetul pe ea. Și, ca să fie și mai fascinant, realitatea e că acea mică parte există în fiecare atom din bunul cumpărat. Dacă iei o cărămidă și o împarți în bucăți mici-mici, el va deține o mică parte din fiecare astfel de bucată.

Și mai e ceva. Atunci când cumperi proprietăți cu cativa cenți, începi să ai un portofoliu de proprietăți, nu? Ajungi să vrei să ai o milionime din opera din Sidney, din Turnul Eiffel, din Masa Tăcerii ori alte lucruri. Și, în timp, poți câștiga bani ori din micile beneficii pe care le aduce proprietatea ta (dacă se ia o chirie ori se percepe o taxă de intrare ori altceva, o parte din aceste beneficii se împarte, anual, cam cum se întâmplă cu dividendele, către proprietari). Când cumperi ceva cu 25 de centi, să primesti anual a 100-a parte dintr-un cent pe post de beneficiu poate pare puțin. Însă, dacă aduni cele câteva sute sau mii de nano-proprietăți pe care le ai, s-ar putea să începi să vezi că venitul pe care îl obții, anual, e unul interesant.

Apoi, ramane mereu posibilitatea să-ți vinzi nano-proprietatea altcuiva. De fapt, ăsta e modul cel mai simplu prin care fac oamenii bani din acest concept. Dacă opera din Sidney devine din ce în ce mai cunoscută, normal că prețul proprietății tale devine mai mare. Evident, eu îți explic simplu, pentru că, juridic și fiscal, e o nebunie ce se întâmplă cu nano-proprietățile astea.

Dar lumea s-a adaptat, încet-încet.

– Ok, îl întrerup pe prietenul meu din copilărie. Înțeleg, deci, că tu ai prins ideea nano-proprietății de la începuturi. Ai reușit să investești și să ai astfel de proprietăți, apoi i-ai sfătuit și pe alții cum să facă. Înțeleg.

El dă din cap aprobator, dar pare, cumva, supărat că l-am întrerupt:

– Da, da, așa am crescut, dar altceva voiam să spun când m-ai întrerupt. După o vreme, numărul bunurilor ce puteau face obiectul nano-proprietății a devenit din ce în ce mai mare. Iachturi, investiții ale autorităților publice, potențiale mine de diamante, câmpuri petrolifere și multe altele, toate s-au vândut și cumpărat.

Apoi, într-o zi, cineva s-a gândit că și caii care câștigă curse, fotbaliștii care joacă meciuri virtuale ori reale, sportivii care aleargă și luptătorii din ring, toți ar putea fi nanomizați. Că așa se cheamă fenomenul. Doar că, în cazul lor, nu se vinde corpul în sine, ci realizările lor, imaginea lor, perspectivele lor de evoluție și faimă. E greu să definesc toate astea printr-un singur cuvânt. Dar înțelegi ideea.

Așa că am început să investesc și în nano-succesul unora. Și aici, piața a fost și mai mare decât cea a proprietăților. Pentru că, în fond, succesul unei case ori al unui teren cu orez e minuscul pe lângă gradul de mărime cu care poate crește faima cuiva. Să cumperi nano-succesul unui copil care, în câțiva ani, devine cel mai bun din lume la sportul pe care-l practică, asta e inimaginabil din perspectiva profitului pe care îl poți face.

– Deci cumperi și nano-succes, mormăi eu. E ceva ce nu s-a nanomizat încă?, întreb ironic, deși nu-mi dau seama ce furtună a declanșat întrebarea mea.

– Păi, să-ți dau câteva exemple de lucruri pe care le-am cumpărat eu în ultimii cinci ani, mă privește el fix, deranjat că-i iau succesul în derâdere. Am cumpărat a 27.000.000-a parte dintr-o piesă de motor stricată ce provine de la mașina câștigătoare a cursei de 24 de ore de la Le Mans. Mi-a adus foarte mulți bani când am vândut-o. Am cumpărat o nano parte dintr-o specie de bacterii care ar putea combate boli grave. Crește valoarea lor în fiecare zi Și, achiziția de care sunt cel mai mândru, am cumpărat a 197.000.000-a parte din Brunhilda.

– Brunhilda, regina din Legendele Nibelungilor?, zic eu neinspirat. Doar că răspunsul e altul decât cel pe care mi-l imaginam.

– Nu! Evident! Brunhilda, cea mai faimoasa pisică din lume. Tu chiar nu privești pe digiscop? Nu știi că Brunhilda gătește pentru celelalte pisici din casa ei? Că are un coafor și dă trendul pentru coafura tuturor pisicilor din lume? Că are singura casă de discuri, Miawness, care produce hituri muzicale pe bandă rulantă pentru alte pisici celebre din lume? Că are cel mai prețios păr pisicesc de pe Pământ, în momentul asta?

– Brunhilda, mormăi eu. Și-mi dau seama că, oricât de mult ar fi evoluat lumea, pare că pisicile ne urmăresc mereu și n-o să scăpăm niciodată de sub dominația lor nemiloasă.

– Brunhilda, zice el. Și mă privește ca pe cel mai mare prost din lume. Of, câte ai de învățat, omule. Dar avem timp. O să vezi. Te aduc eu la suprafață.

Îl privesc și, nu știu de ce, în minte îmi rămâne numele Brunhildei ca o emblemă a vremurilor pe care tocmai le trăiesc. Când nano-proprietățile și nano-succesul sunt de vânzare, ce mai contează că o pisică produce hituri muzicale pe bandă rulantă?

–

Îți mulțumim că ne citești. Povestirile noastre sunt menite să lanseze provocări, nu să câștige premii literare. În fond, lumea evoluează, fie că vrem, fie că nu. Iar viitorul ne va pune față în față cu lucruri pe care, într-un fel sau altul, va trebui să ni le imaginăm de pe acum pentru a le putea înțelege și integra în viața noastră, când va fi cazul. Ne auzim, în curând, cu un alt text. Prima povestire din serie se poate citi la această pagină.