Furia ultimilor ani are nevoie de o dată de început, ca tot ce ne sperie

Furia ultimilor ani are nevoie de o dată de început, ca tot ce ne sperie. Pentru cei mai mulți, data aia e pandemia. Multă vreme, am fost și eu sigur de asta.

Aveam, în fond, o explicație la îndemână. O lume întreagă închisă în case, copiii scoși din școli, adulții rămași singuri cu fricile lor, afacerile ținute în viață cu respirație artificială. Și moarte, multă moarte, care s-a așezat tăcut peste case cum se așază praful din București peste tot și toate. Un asemenea șoc trebuia să lase ceva în urmă.

Doar că, privind mai atent la ultimii ani, încep să cred că pandemia a găsit focul deja aprins. Așa, cinematografic vorbind, ea a deschis ușile, a spart ferestrele și a lăsat curentul să intre peste ceva ce mocnea de ani buni. Furia era deja acolo, așezată în oameni ca o mobilă veche într-o cameră întunecată.

Pandemia i-a dat brusc lumină, motiv, vocabular și o scenă. Cu reflectorul pus pe ea, lumea noastră și-a dezvăluit adevărata față în care furia circulă repede, unde frica adună oameni și disprețul, din păcate, creează comunități care cresc precum focul de paie.

Și da, oricât am da vina pe rețele și digital, adevărul e că furia de azi nu vine doar din nedreptate, deși nedreptatea există. Ar fi nedrept să ignorăm anxietatea, depresia, neîncrederea, oboseala și senzația pe care o au mulți oameni că lumea devine scumpă, instabilă și străină.

Studiile recente leagă emoțiile negative de sprijinul pentru mișcări populiste. Graficul atașat arată cum oamenii caută ordine în mijlocul neliniștii.

Când instituțiile par departe și deloc aplecate spre tine, cetățean, atunci când comunitățile se subțiază pentru că nimic nu le mai leagă, în situațiile în care munca devine nesigură și facturile se adună, în toate aceste momente furia oferă ceva imediat. Oamenilor le alină sufletul când furia le dă o explicație, le indică un grup, un vinovat. Parcă știu, atunci, încotro să o ia în viață.

Găsesc faptul că asta ar fi o explicație pentru care furia nu dispare prin predici despre calm. Nu poți lua unui om furia câtă vreme ea este singurul loc în care suferința lui capătă sens.

Pandemia a contat enorm fiindcă a rupt ultimele ritualuri mărunte care ne mai țineau legați de realitate, acele mici dovezi zilnice că lumea înseamnă și oameni, nu doar ecrane. Când aceste lucruri au dispărut, feed-ul comunicării noastre digitale a devenit multe lucruri deodată. Azi, e ceva ce, în trecut, discutam în piață publică, la cârciumă ori biserică, în parlament, la psiholog și tribunal.

Doar că un tribunal deschis permanent crește acuzatori, n-are cum să crească cetățeni empatici.

O societate poate trece prin crize, sărăcie, boală și conducători slabi, dacă mai păstrează câteva obiceiuri de încredere. Când ne întâlnim unii cu alții și în mintea noastră e gândul că persoana cealaltă ar putea fi un agresor, atunci lumea noastră e ruptă.

Așa am ajuns să cred că furia ne leagă unii de alții. Și mai cred că alegerile din anii ce vin vor fi despre cum desfacem nodul ăsta.