China a transmis, zilele trecute, un mesaj interesant, dincolo de războiul din Iran sau…
China a transmis, zilele trecute, un mesaj interesant, dincolo de războiul din Iran sau alte probleme ce apasă azi lumea. Un startup AI poate avea sediul în Singapore, investitori globali și cumpărător american, dar dacă Beijingul consideră că ADN-ul tehnologic, echipa și know-how-ul au rădăcini chinezești, atunci compania rămâne, în logica statului chinez, un activ strategic.
Cazul se numește Manus. Meta l-a cumpărat pentru peste 2 miliarde de dolari, ca parte a cursei pentru agenți AI. Problema este că autoritatea economică chineză NDRC a cerut acum anularea tranzacției, deși ea fusese deja finalizată, iar tehnologia Manus fusese deja integrată în unele produse Meta.
Complicată rău ideea asta.
Să desfaci o achiziție după ce banii au fost plătiți este greu. Să anulezi o achiziție după ce oamenii, codul, modelele, datele și integrarea tehnică au început să se amestece este infinit mai greu. Deși, la bază, operațiunea pare similară cu returnarea unui produs (dacă se poate face asta într-o lume digitala super conectată), sentimentul meu e că asistăm, mai degrabă, la încercarea de a separa două lichide după ce le-ai turnat în același pahar.
Juridic vorbind, se vor descurca cei de la Meta. Ce mi se pare interesant, însă, e dincolo de acest registru birocratic. China spune, prin acest caz, că nu va mai accepta ușor scenariul în care companii fondate de chinezi, antrenate în ecosistemul chinez și dezvoltate cu talent chinezesc se mută formal în Singapore, Londra sau San Francisco și devin, peste noapte, active occidentale.
Sigur, americanii au făcut asta cu TikTok. Chinezii le plătesc cu aceeași monedă. Însă lumea e mai complicată de atât.
Ani la rând, startup-urile au funcționat după regula că talentul se mută unde găsește capital, apoi capitalul se mută unde găsește randament și așa mai departe. Acum, statele mari încep să pună bariere ce echivalează AI-ul cu infrastructură de securitate și influență. În următorii ani, vom vedea asta mai des.
De asta cred eu că Manus e un caz care ne arată că anii ce urmează vor fi despre cine are dreptul să cumpere ori să controleze și să folosească inteligența produsă de alții.
Iar pentru țările mai mici, inclusiv România, asta va însemna că trebuie să ne pornim la drum acum, dacă vrem să avem vreo șansă la independență oricât de mică. N-o să concurăm vreodată cu SUA sau China, asta e sigur, însă putem aduna suficientă competență internă încât să fim mai mult decât o piață de desfacere, o sursă de talent ieftin sau consumatori entuziaști ai unor sisteme pe care nu le putem audita.
Suvernanitatea înseamnă să îți pese de viitor, nu doar de prezent, să construiești strategii coerente de țară. De demolat e simplu.
Altfel, vom descoperi că independența se pierde fără să-ți dai seama, prin abonamente, API-uri, cloud și decizii tehnice luate de oameni pe care nu-i cunoaștem, în companii sau capitale unde România nu are niciun cuvânt de spus.
Nu e sfârșitul lumii. Dar ar fi bine să știm, măcar, ce ne așteaptă.
Postat inițial pe linkedin . Acolo sunt și sursele din care am luat informațiile, plus context util pentru cine vrea să citească mai mult despre subiect.