Doi prizonieri sunt arestați pentru un omor pe care l-au comis împreună. Sunt izolați în camere separate și nu pot comunica unul cu celălalt. Din păcate pentru autorități, nu au suficiente probe care să ducă la condamnarea celor doi pentru omor. Au, în schimb, probe suficiente să-i condamne pentru furt.
Așa începe un experiment interesant de gândire din zona teoriei jocurilor, formulat inițial de Merrill Flood și Melvin Dresher în anii ’50. Hai să vedem continuarea.
Procurorul încearcă, totuși, să vadă în ce măsură oamenii ar fi dispuși să recunoască omorul. Merge, deci, la fiecare în parte cu o propunere:
– dacă unul dintre ei alege să recunoască omorul și celălalt nu, cel care mărturisește va fi eliberat, în timp ce partenerul va fi închis 10 ani.
– dacă ambii mărturisesc omorul, fiecare va primi o pedeapsă de 5 ani.
– dacă niciunul nu mărturisește omorul, autoritățile îi vor putea condamna, totuși, la o pedeapsă mai ușoară, de doar 1 an, pentru furt.
Acum, în mintea fiecăruia dintre ei se cuibărește un sentiment cunoscut nouă, tuturor: ”neîncrederea”. ”Dacă eu mărturisesc, atunci ar exista două variante: să mărturisească și celălalt, caz în care luăm amândoi 5 ani, ori să nu mărturisească nimic, caz în care eu sunt eliberat, el merge la pușcărie 10 ani”. Ar fi o varianta bună, dar pentru omul nostru nu merită luată în calcul. ”Chiar mă pot încrede în celălalt? În joc sunt 10 ani din viața mea!”.
„Dilema” cu care se confruntă prizonierii este simplă: orice ar face celălalt, este mai bine ca fiecare să mărturisească (ori 0 ani, ori 5 ani) decât să tacă (ar putea fi 1 an, însă pot fi și 10). Dar rezultatul obținut atunci când ambii mărturisesc este mai rău pentru fiecare (5 ani) decât rezultatul pe care l-ar fi obținut dacă amândoi ar fi tăcut (1 an).
Spus pe șleau: mai bine trădezi și pierzi controlat, decât să ai încredere și să obții ceva. Un sport la modă în zilele noastre.
Există și o variantă mai complexă a dilemei prizonierului. Se cheamă ”dilema prizonierului repetată” în care jocul este jucat de mai multe ori și fiecare participant are ocazia de a „pedepsi” sau „recompensa” comportamentul celuilalt în rundele anterioare.
Ideea asta explică, într-o măsură, de ce societatea noastră e construită într-un mod care ne duce pe o traiectorie previzibilă în anii următori, în contextul în care empatia și rațiunea pură pot da acestei dileme finalități diferite.
Detaliez, zilele următoare, ideea. Și o leg și de postările anterioare.
Dacă vă plictisesc îmi dați semn, da? 🙂