Mersul cu o mie de mijloace de transport pana la serviciu sau pana in centrul orasului, dormitul in autobuz sau in metrou, cele doua slujbe dintre care, de cele mai multe ori, una se petrece noaptea… (more…)

Stau si ma gandesc uneori la toate lucrurile idioate pe care trebuie sa le induram, zi dupa zi, an dupa an, fie iarna, fie vara… Nici nu-mi vine sa cred ca a fost o vreme in care oamenii chiar protestau, cand legile erau chiar vointa societatii, cand urbea intreaga auzea si intelegea deciziile legislative inainte ca acestea sa intre in vigoare. (more…)

As vrea sa vorbim azi despre iluzii. Despre toate formele lor, despre toate consecintele lor, despre aceia dintre noi care nu-si fac iluzii, am putea sa vorbim la nesfarsit. Nu am atinge insa, niciodata, miezul problemei. (more…)

Am visat noaptea trecuta ca Romania depasise cu mult tarile din jurul ei, si alerga in continuare spre linia de sosire. Ma simteam mandru de mine, mandru de faptul ca sunt roman. Nu m-am intrebat nici o clipa de ce eram angrenati intr-o batalie pe viata si pe moarte cu Bulgaria, Letonia sau alte tari. (more…)

Traim, fiecare dintre noi, intr-o lume care
ar trebui sa ne demonstreze si astazi, si maine, si in zilele
celelalte, ca suntem speciali. Avem nevoie de aceasta demonstratie, fie
si doar pentru ca am invatat ca suntem atat de diferiti unii de altii,
incat ar fi o prostie sa credem ca am avea ceva in comun. In fond, toti
savantii ne-au spus ca Universul este o constructie infinita… (more…)

�

Indienii descoperiti de Columb nu au stiut la inceput cum sa ii spuna. I-au spus "caine mare"… . Au fost cu mult mai ingroziti de statura sa impozanta decat de armele sau amenintarea soldatilor spanioli. Si au pierdut cea mai importanta lupta din existenta lor ca popor. Au fost infranti in lupta pentru supravietuire.

Ciudat este totusi faptul ca acest caine mare a devenit in anii urmatori cel mai bun prieten al amerindianului. I-au spus mustang si l-au asemuit spiritului liber. Au trait si au perpetuat cultura lor prin chiar esenta calutilor mustang. E ciudat cum uneori viata ne leaga de temerile noastre atat de strans incat ajungem deseori sa ne confundam cu ele. Ma mira faptul ca ajungem sa nu ne mai temem…, ba dimpotriva, ne transformam cosmarurile in daruri divine.

Intr-o lume perfecta, temerile din viata omului ar trebui trecute la minus. Ele ne incetinesc marsul spre destin. Am fi mai saraci asa? Daca stam sa privim in trecutul poporului roman, gasim un proverb: "ce nu te omoara te intareste". Sa intelegem deci ca temerile noastre sunt surmontabile? gasim nenumarate exemple ca asa se intampla. De fapt, la o analiza lucida, fara fricile cotidiene n-am mai fi oameni.

Legea, de exemplu, se intemeiaza la originea ei pe frica. Frica de divinitate, la inceput, apoi frica de inchisoare, iar acum frica de blamul celor de langa noi, frica esecului in afaceri. Sa intelegem poate ca aceia dintre noi care savarsesc cu sange rece diverse infractiuni au depasit stadiul de frica? Poate ca da, si sigur se va gasi la un colt de strada cineva care sa spuna "lasa ca o sa il bata pe el Dumnezeu…,vede el atunci!". Este un mod de a gandi, pe care, sa recunoastem, il imbratisam de multe ori atunci cand ne vedem neputinciosi in fata obstacolelor vietii. Ne transformam astfel frica intr-un aliat, iar divinitatea joaca rolul de liant.

In esenta, frica ne insoteste la tot pasul, fie ca o constientizam sau nu. Stiti insa cum o putem invinge? Transformand, asemeni amerindienilor, necunoscutul "caine mare" in mustang. Constientizand ce simtim… Apoi, oricare dintre noi isi va regasi cadenta, pentru ca temerile pot fi cel mai important motor al vietii moderne.

Ma uimeste cateodata, frenezia cu care unii oameni se arunca in categoria vip-urilor. Nu cred sa existe categorie sociala care sa nu fie predispusa spre un astfel de derapaj.

Mai ciudat este insa atunci cand acesti oameni isi transforma persoanalitatea sub impulsul narcisist care ii copleseste. Unii devin chiar periculosi in acele momente, data fiind impresia lor buricista. Asa devin oamenii de care vorbeam mai sus candidati perfecti la titlul suprem: Buricul Pamantului.

Pentru ca ar fi nepotrivit sa vorbim intr-un editorial doar de elemente generale ale vietii noastre cotidiene, haideti sa ne oprim la o categorie sociala mai aparte: magistratii. Recunosc de la bun-inceput, cu mana pe inima, ca munca lor este infinit mai grea decat a multora dintre noi. De multe ori, consumul psihic al unui magistrat nu poate fi recompensat in nici un fel de leafa minuscula sau de alte compensatii banesti ori de alta natura.

Am chiar prieteni printre magistrati, si ii stimez pe cei mai multi dintre aceia pe care i-am intalnit pana acum. Astazi insa, in acest editorial, as dori sa aduc in atentia dumneavoastra acei magistrati care candideaza si ei, alaturi de multi alti oameni, la titlul de care vorbeam mai sus.

Au inceput prin a privi lumea inconjuratoare de la inaltimea propriei mese. Au continuat prin a-i considera pe cei din fata lor, acele minuscule, insignifiante creaturi care pot fi avocati, parti in proces, martori, inculpati, politisti, etc., la fel de nefolositori si de inculti, incapabili a se ridica la conditia marelul om din fata lor. Si-au varsat, in continuarea propriului vis, naduful, pe un avocat stagiar timid si incurcat, pe un martor slab la invatatura, sau… pe o lege, inapta pentru a fi aplicata. Nici daca este vorba despre drepturile omului, nici daca este vorba despre drepturi conferite de constitutie…

Intr-un final apoteotic, au ajuns sa redacteze hotarari pe baza simpatiilor proprii. Legea ramasese acum de mult in urma…

Acesti magistrati, ridicati de la podea printr-un podium datorat mai ales fanteziei tamplarului, si-au indepliniv visul: sunt acum celebri… Pericolul, dragii mei cititori, nu este imens doar pentru ca personajele de mai sus aplica legea dupa bunul lor plac. Acest inconvenient este practic infim in comparatie cu marele pericol pe care il impune o astfel de atitudine: magistratii, ca si categorie profesionala, au inceput sa fie confundati cu personajele de mai sus. Si nu e onesta o astfel de comparatie, mai ales ca multi dintre ei muncesc pe rupte pentru locul pe care si l-au dobandit.

Povestea poate fi spusa, cu aceeasi samanta de adevar, si atunci cand personaje principale sunt avocati, contabili sau consilieri juridici.

Ramane insa intrebarea: sa fie oare fantezia tamplarului mult mai importanta decat moralitatea?